editeaza

• 1
• 2
• 3

• Amintirea unui an pe care nu l-am trăit de Alexandru Ivănoiu sursa: Agenda LiterNet
  Sindromul membrului fantomă se referă la durerea unui membru, deşi acela nu (mai) există. Simt cumva că experimentez asta de când am ieşit de la Anul dispărut. 1989 de Peca Ştefan. De ce mă atinge ceva ce n-am trăit niciodată? De ce vreau să schimb lumea în care trăiesc azi din cauza unor întâmplări petrecute înainte să mă nasc eu? Nu am răspunsul complet, am unul aproximativ, cumva ca o amintire parţială. Pentru că un sistem politic nu ar trebui să forţeze un mod de a acţiona, mai mult, de a gândi. Pentru că cei mici ar trebui să joace după reguli inventate de ei, nu de alţii. Pentru că poporul ar trebui să aibă puterea, "mereu poporul". Pentru că nimic n-ar trebui să îndemne oamenii să se calce în picioare.
  În foaier, înainte de spectacol, poţi trage nişte numere dintr-un bol, iar în cazul în care eşti selectat poţi asista la o scenă în plus faţă de ceilalţi spectatori. Am avut noroc, iar Ilinca Manolache ne-a escortat pe mine
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Anul dispărut. 1989 de Florian-Rareş Tileagă sursa: PasiLiberi.ro
  E atât de celebră revoluția din ’89, ca tranziție dintr-o eră în alta, încât mulți din cei care au prins-o vor să arate că au prins-o și că au câte o amintire de atunci. Eu, de pildă, aveam 6 ani la revoluție și îmi amintesc că mama ne-a pus să stăm pe hol, că cică se trage în oraș; deși, din câte știu, singurele arme de care s-a făcut uz, în istoria modernă a Sebeșului, au fost pistoalele noastre cu capse. Alea albe, din plastic. Și îmi mai amintesc că o vecină a venit la noi plângând, fiindcă auzise de la nu știu cine că vin soldații să fure tablouri din case. Tot așa, o verișoară de-a mea zicea că a fost rănită în revoluție. Ieșise și ea, în oraș, ca toată lumea, dar, când s-a întors acasă, maică-sa a luat-o la bătaie. Deci, rănită în revoluție.
  Anul dispărut. 1989
  Mai în râs, mai în serios, cam așa au stat lucrurile pentru mulți dintre noi, în 1989, și mi-am adus aminte de ele în timpul spectacolului
  Citeste tot pe PasiLiberi.ro
• Recuperarea micii istorii de Silvia Dumitrache sursa: Observator Cultural
  Cealaltă dictatură a secolului al XX‑lea, comunismul, este reflectată în spectacolul documentar Anul dispărut. 1989 de Peca Ștefan, în regia Anei Mărgineanu (Teatrul Mic, București), un puzzle dureros și emoționant de expe­riențe ale oamenilor care au trăit sub comunism – actori, studenți, muncitori, casnice, o panoplie de figuri familiare, dacă nu din amintire, măcar din auzite. Cîteva simboluri care s-au perpetuat ani buni după căderea comunismului, precum bibelourile în formă de pește de sticlă și mileurile din sufragerie, guma Turbo, dau un aer vintage spectacolului de altfel deloc romanțios al Anei Mărgineanu. Dincolo de marele eveniment al anului 1989, care a eclipsat restul, există o întreagă lume de întîmplări din viața de zi cu zi, pe care spectacolul Anei Mărgineanu încearcă să le recupereze. Este un spectacol de la care nu ai cum să ieși indiferent, chiar dacă identificarea cu fragmentele de viață surprinse nu poate să fie
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Atunci am învăţat să fim mai singur de Ioana Brăilescu sursa: Agenda LiterNet
  De anul 1996 ne despart 20 de ani, 4 preşedinţi, sute de mii de melodii pop, niscaiva mari jafuri, dintre care unele încă nedescoperite, zeci de mii de familii destrămate, tot cam atâţia genunchi zdreliţi şi cel puţin atâtea speranţe câte perechi de ochi. Mai toţi am fost acolo şi ştim să fredonăm "aiaia cocojambo", aşa că Anul dispărut. 1996 funcţionează ca o oglindă în care ne vedem mai buni, mai frumoşi, poate mai naivi, dar şi mai curajoşi, căci moto-ul vremii era "Acum ori niciodată". În 1996 am sărit prima dată din scrânciob şi m-am ales cu o cicatrice la urechea dreaptă. Mama s-a lăsat de fumat ca urmare a unui pariu electoral. Românii au votat schimbarea. Alţi români au ales să emigreze. Piatra Neamţ-ul se schimba şi noi nu ne dădeam seama, pentru că eram prea preocupaţi de propria imagine, chiar înaintea telefoanelor mobile cu sau fără mega-pixeli.
  Această a doua parte din trilogia anilor dispăruţi ai ultimelor trei decenii
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Recuperarea lui 1989, anul dispărut, prin teatru de Oana Bogzaru sursa: Yorick
  Revoluția de la 1989 este un subiect ușor inflamabil, care deschide ușor răni în istorie, în oameni, în politică, dar și ușor de ne(uitat). Pentru cei născuți după 1990, subiectul „revoluția din 1989” este „ușor” la superlativ, este istorie învățată pe de rost ca să treci examenul de bacalaureat, este maculatură înțesată de date exacte și nume care nu ne mai spun nimic, este o temă dezbătută în România în fiecare an la emisiuni politice și este ocazia de a zapa în continuare până găsești un subiect mai potrivit pentru sărbătoarea Crăciunului.
  Întrebarea care a răsărit pe buzele unora odată cu premiera spectacolului „Anul dispărut. 1989” a fost justificată – ce vor înțelege cei care nu au trăit în comunism, cei care s-au născut după revoluție? Așa este, generațiile de după anii ’90 nu au stat la cozi interminabile pentru pâine și lapte, nu au fost persecutate de securitate, nu au trăit neapărat în frică și
  Citeste tot pe Yorick
• Unde se duc anii, cînd se duc? de Oana Stoica sursa: Dilema veche
  Lansat de teatrul independent din România, dramaturgul Peca Ştefan s-a impus ca unul dintre cei mai importanţi autori dramatici contemporani. Promovat la începutul anilor 2000 de Teatrul Luni de la Green Hours – pentru care a scris şi a regizat mai multe piese –, Peca s-a alăturat grupului dramAcum, cu care a lucrat atît pe scene independente, cît şi de stat. Scriitura lui, asociată adesea cu teatrul documentar, este diferită de acesta căci, deşi se bazează pe interviuri şi materiale de investigare a realităţii, ea este eminamente ficţională. Peca practică o dramaturgie de sine stătătoare, care se află într-o relaţie de coabitare cu realitatea, dar nu se identifică în mod necesar cu aceasta. Dramaturgul instituie o realitate relativă, cu elemente reale folosite ficţional între anumite limite. Se creează astfel o metarealitate, flexibilă în raport cu reperele exacte ale documentării.
  Pentru Anul dispărut. 1989 (prima parte dintr-o trilogie care
  Citeste tot pe Dilema veche
• 1989 Meandrele memoriei de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Anul dispărut 1989, spectacolul a cărui premieră a avut loc către finele anului trecut, regizat de Ana Mărgineanu, după un text de Peca Ştefan e, mai curând, unul despre meandrele memoriei decât despre necunoscutele istoriei. Multe, extrem de multe aceste necunoscute atunci când vine vorba nu doar despre Revoluţia Română, pe mai departe pentru noi, românii, „o enigmă şi un miracol”, ci despre ceea ce s-a întâmplat în întreaga Europă de Est în anul în care a căzut comunismul. Spun că montarea de la Teatrul Mic nu este un spectacol despre istorie din două motive. Mai întâi că istoria anului despre care vorbeşte este încă, pe mai departe, nu tocmai clară. Iar o seamă dintre aceste neclarităţi se insinuează în text. În al doilea rând fiindcă nici autorul Peca Ştefan, nici regizoarea Ana Mărgineanu nu ambiţionează scrierea sau aducerea pe scenă a acelei părţi de istorie deja cunoscută a anului cu pricina. Montarea pune cap la cap,
  Citeste tot pe Adevărul
• „Aţi venit pentru catharsis?“ de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  Revoluția română n-a fost altceva decît o ocazie de rearanjare a mobilei. Vulga­rizez, iar mutarea mobilei (clasice, de sufragerie) din Anul dispărut. 1989 are, evident, cu totul alt substrat metaforic. Dar cam așa a sunat, în capul meu, una dintre reflecțiile de după „vizionarea“ spectacolului.
  Anul dispărut – pe textul lui Peca Ștefan, în regia Anei Mărgineanu – are trei părți, fiecare, construită în jurul unui moment/eveniment mai mult sau mai puțin limită de viață cotidiană: intervenția „autorității“ pentru ca un actor să nu mai lipsească de la aplauzele atent regizate, cercetarea, la o ședință a părinților, a celor întîmplate înainte de dispariția unui copil și inter­venția familială în tentativa de fugă de-acasă a unei fete rămase însărcinată cu un poet potențial disident.
  Spectacolul se deschide cu fiecare actor asumîndu-și identitatea (și postura corporală, și idiosincrazii verbale) altui membru al echipei
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Un soectacol ce induce confuzie de Ileana Lucaciu sursa: Spectator
  Majoritatea spectatorilor la reprezentația care nu era o premieră, râdea, aplauda ca la un spectacol de divertisment, urmărind amuzată trei povestioare ce se petrec în anul 1989. Acestea sunt completate cu încercări debile de interacțiune cu spectatorii. Dramaturgul Peca Ștefan și regizoarea Ana Mărgineanu sunt tinerii autori ai acestui spectacol în care ambiționează să amintească de ultimul an al dictaturii comuniste din epoca lui Ceaușescu. După 26 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, când manaualele școlare, emisiunile de televiziune, mass media în general, nu oferă tinerei generații o documentare solidă și necesară despre acea dramatică “epocă de aur” a comunismului, iar urmările lăsate în mentalitatea multor conducători actuali de pe plaiurile mioritice, se face simțită, reprezentația induce confuzie tinerilor spectatori; se amuză de parcă ar privi o emisiune tabloidă de televiziune. Superficialitatea punerii în lumina
  Citeste tot pe Spectator
• Pentru că oamenii sunt mai mulţi decât conducătorii de Ioana Brăilescu sursa: Agenda LiterNet
  Istoric, se ştie bine ce s-a întâmplat în 1989 la Bucureşti, Timişoara, Chişinău, Varşovia, Budapesta, Beijing, etc. Şi pentru că în retrospectivă, tot ce a premers acestor momente-cheie poate părea un mare preludiu revoluţionar vestitor de libertate, este important să ne gândim şi la cei care, cu mai puţin de o lună înainte de revoluţie erau gata să îşi rişte viaţa traversând Dunărea. Spectacolul îşi propune să prezinte poveştile mici, culese din rândul membrilor echipei şi eclipsate de marile evenimente. Premisă reală şi bine aleasă, cu toate că nu e anul 1989 mai dispărut decât alţi ani, din perspectiva omului de rând şi a poveştilor sale. Dar poate că, pornind de la restartul democratic, ne putem întreba mai des şi poate un pic mai sincer unde ne-am situat şi ce cu ce am contribuit la mersul lucrurilor care ne-au marcat existenţa comună.
  Pe scenă, anul 1989 se desfăşoară cronologic, împletind momente şi tratate majore cu
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Se întâmpla în 1989 de Andrei Crăciun sursa: Ziarul Metropolis
  În România, anul 1989 s-a încheiat cu o revoluţie, nimeni nu a uitat, iar revoluţia aceasta a devenit o graniţă între viaţa de dinainte şi cea de după. Spectacolul „Anul dispărut. 1989”, care tocmai a avut premiera la Teatrul Mic, este despre viaţa de dinainte.
  În 1989, copiii încă se mai jucau pe şantiere, ei spuneau poveşti de groază, poveşti adevărate, adică din auzite, nu mulţi aveau pe atunci penare cu Mickey Mouse, truse de geometrie, blugi şi adidaşi din străinătate, ei se întâlneau cu cheia de gât în cluburi precum “Cutezătorii”, erau cercetaşi, unii erau răutăcioşi, copiii aveau şi pe atunci porecle, unora poate că li se zicea Grasu Răducu, altora Alexandru 3, pentru că erau trei Alexandru, dar numai Alexandru 3 avea o mătuşă la Istanbul, care îi aducea de toate.
  În iarna lui 1989, ca în multe alte ierni de până atunci, în teatre era frig, actorii repetau îmbrăcaţi în paltoane, se încălzeau la reşouri rotunde
  Citeste tot pe Ziarul Metropolis
• ANUL DISPARUT.1989 - premiera la Teatrul Mic de sursa: Radio România Cultural
  "1989. Un final de lume. Când am început să întrebăm oamenii despre anul 1989, au început să curgă răspunsurile despre revoluție. Detaliile. Speranțele. Frica. Dar revoluția s-a întâmplat abia în decembrie. Ce a mai rămas din celelalte 11 luni? Mai nimic, în memoria colectivă. Revoluția pare că a acaparat tot spațiul mental alocat amintirilor din ‘89, ștergând astfel existența unui an întreg. Apoi, când am început să scormonim mai adânc, mici amintiri au început să apară. Peștele de sticlă colorată, care se găsea în casa tuturor mătușilor noastre. Mileul de pe masa bunicii. Coada la portocale, iarna. Telefonul fix, cu fir creț. Bananele verzi, puse pe dulap să se coacă. Eram în clasa a 4-a, și speram să îmi ceară prietenia Alexandru 2 (în clasa noastra erau 3 Alexandri). Vara în care l-am prins pe soțul meu cu alta la mine în pat, dupa aia am și divorțat. Guma Turbo cu Surprize. Bicicleta Pegas. La Teatrul Mic se făceau cozi la
  Citeste tot pe Radio România Cultural
• 1989, anul dispărut, sau cum ne-a modificat comunismul ADN-ul de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Biblioteca „Primăvara”, bibelourile aşezate pe mileurile din macrameu, televizorul la care se prind „bulgarii”, antena de pe bloc, carpeta de pe perete, cravata roşie de pionier, uniforma şi cureaua cu stemă, pungile cu gumă turbo aduse pe şest în ţară, frigul din case, parizerul fript pe reşou, pâinea prăjită pe reşou, întunericul, neputinţa, leşinul la coadă la zahăr, frica… Pentru cei care n-au apucat să trăiască în acei ani dinainte de Revoluţia din 1989, toate sunt poveşti. La limita cu ficţiunea, la limita cu literatura SF – o viaţă pe o altă planetă, cu legile ei proprii, cu aerul ei straniu, cu hainele care recompun un întreg univers şi care în acelaşi timp reflectă şi-şi pun amprenta asupra unei structuri interioare tipice, cu un desen aproape irecognoscibil azi.
  Spectacolul „Anul dispărut. 1989”, după un text scris de Peca Ştefan, în regia Anei Mărgineanu, a avut premiera la Teatrul Mic din Bucureşti la acest
  Citeste tot pe Yorick