Mi-am mai amintit în urmă cu ceva vreme într-una dintre cronici de marele și regretatul critic Valentin Silvestru. Iubit, stimat, temut, socotit drept ayatollahul criticii teatrale de dinainte de 1989, masiv contestat și imund jignit după aceea, dl. Silvestru a fost, indiscutabil, ceea ce se cheamă un constructor. Lui i se datorează bazele sistemului festivalier din România, el a știut să aibă grijă la conservarea prestigiului criticii de teatru și la crearea unei anumite, deși imperfecte, e drept, solidarități de breaslă.
Însă cum nimeni nu-i chiar fără niciun cusur, și Valentin Silvestru avea idiosincraziile sale. Respingea din start actorul regizor, pe care îl socotea drept o adevărată pacoste – și nu s-ar putea spune că cel mai adesea nu avea dreptate – și nu putea să suporte genul bulevardier în teatre. Spunea și aproape că ne convinsese pe toți că genul acesta minor, care în niciun caz nu aspiră să trateze, cu atât mai puțin să
Citeste tot pe
Yorick
