editeaza

• 1
• 2
• 3

• "Cum vă place" - cu Shakespeare şi Purcărete la Budapesta de George Banu sursa: Cotidianul
  "Memoria e cel mai bun critic" - fraza des citată a unui eseist spaniol, care mă însoţeşte de mult şi în care, adesea, m-am recunoscut. Cu vârsta, declinul memoriei se profilează căci ea îşi pierde puterea de selecţie, dar aceasta priveşte, o ştim, trecutul recent, evenimentele de ieri, şi nu cele vechi, înscrise în sine ca într-un seif personal. Ce e un spectator dacă nu un Diogene cu ale cărui bunuri se identifică şi de care nu se desparte? Butoiul său le conţine şi de aceea poate declara: "omnia mea cum porto", "duc cu mine tot ce am". Convingere pe care mi-am confirmat-o văzând la Budapesta ultimul spectacol al lui Silviu Purcărete, “Cum vă place” de Shakespeare, piesa pe care Patrice Chéreau - spre surpriza generală - îşi propusese să o monteze fără să izbutească: moartea l-a împiedicat. Contrast baroc între natura operei şi destinul artistului... voia oare Chéreau bolnav să-şi facă adio-ul senin graţie acestui text ludic şi
  Citeste tot pe Cotidianul
• Joc şi melancolie de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  Extrem de util pentru dreapta receptare a spectacolului Cum doriţi sau Noaptea de la spartul târgului cu care Silviu Purcărete îşi face revenirea la Teatrul Naţional din Craiova, caietul de sală întocmit de Patrel Berceanu şi, mai cu seamă, dialogul dintre regizor şi redactorul respectivului adjuvant spectacologic. Fireşte, şi de data aceasta, Silviu Purcărete se exprimă pregnant, prin mijloacele specifice teatrului de foarte bună calitate, adică prin imagini de o poeticitate aparte şi prin cuvinte atent ordonate astfel încât gramatica spectacolului său este fără cusur. Toate elementele montării, sigur controlate şi direcţionate de regizor se contopesc întru edificarea metaforei „lumii ca teatru” dar şi a reversului acesteia, „teatrul ca lume” — actorii, cu jocul lor de o nedisimulată, aş zice chiar cu o explicită teatralitate, scenografia alcătuită de însuşi Purcărete ce s-a slujit în principal de câteva corpuri de bibliotecă —
  Citeste tot pe Revista Familia
• O seară la Caracal de Marina Constantinescu sursa: România literară
  Acum cîţiva ani, am trecut prin Caracal cu totul întîmplător. Sau nu. Mergeam la Craiova, la premiera lui Silviu Purcărete cu "Noaptea de la spartul tîrgului". Niciodată nu o luasem pe drumul acela. Ideea schimbării a fost a scenografei Lia Manţoc, de-a locului, cum se spune. Şi, în consecinţă, nostalgică. Fiecare tîrg de provincie, dacă nu a apucat să fie complet dărîmat pentru vestitele centre civice cu blocuri stas, păstrează ceva din parfumul vechi. În special prin arhitectura ce încă se mai observă pe case minunate, cu proporţii perfecte, bine aşezate pe pămînt, întru delectarea ochiului străinului şi încîntarea sufletelor ce le populează. Imaginea cea mai puternică, însă, a fost cea a teatrului. M-am gîndit la frumuseţea sobră a celui din Severin, la cel din Oraviţa. Poveştile Liei Manţoc despre aşezămîntul acela dădeau ocol, împreună cu noi, trecutului. Ne-am furişat înăuntru contra unei sume simbolice. Am păşit în
  Citeste tot pe România literară
• Binomul, gnomul și felinarul de Mihaela Michailov sursa: Observator Cultural
  Spartul tirgului e insinuarea unei coplesitoare senzatii de gol. Trecerea insasi isi masoara limitarile invariabile si singurul gest posibil este privirea inapoi, intr-o rapida developare retrospectiva. E ca si cum totul trebuie recompus din frinturi si din impresia persistenta a trecutului reversibil doar imaginar. Spartul tirgului e un fel de suspensie a devenirii, o bucla de final, in care, intr-un fel straniu, esti inghitit de lucrurile care sint pe sfirsite. Aceasta coborire din exuberanta contagioasa a oricarei sarbatori in zilele ce se succed mecanic este miza cioburilor risipite in „tirgul“ lui Purcarete. Totul se sparge, se disipeaza de parca nici n-ar fi fost. Sunetele casante, sirenele de la inceputul spectacolului sint inghitite de taceri si melancolii. Ramine sentimentul de vid, de nesfirsita nostalgie, de traire intensa, pe ultima suta de metri, a ceea ce se afla in urma. La o distanta suficient de mare incit sa fie dorit cu intensitate.
  Silviu Purcarete
  Citeste tot pe Observator Cultural