editeaza

• 1
• 2
• 3
• 4

• Un Brecht mai puțin obișnuit de Liviu Ornea sursa: ObservatorCultural
  A trecut ceva timp de la premiera spectacolului lui Dragoș Galgoțiu de la Teatrul Odeon cu Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită. Dar e un spectacol despre care merită să se scrie, chiar dacă n-au lipsit cronicile. În plus, îmi place să cred că afirmația lui Andrei Pleșu, „scrisul despre imagine, ca şi cel despre muzică, nu poate adăuga nimic esenţial la discursul artistic propriu-zis“, e prea tranșantă, iar scrisul despre teatru are utilitatea lui. Cu spectacolul acesta, Dragoș Galgoțiu rupe, dar nu complet, seria Portretul lui Dorian Gray, Hamlet Machine, Ghilgamesh, Viața e vis – care începuse să cadă în manierism. Păstrează însă tendința expresionistă și plăcerea imaginii fastuoase, construind un Brecht destul de contra clișeelor. Piesa Arturo Ui nu a fost gîndită ca un cabaret. Și, de obicei, era montată în cheie gravă și chiar tezist. Cum și e textul acesta, parabolă explicită a ascensiunii lui Hitler, în care Reichul e
  Citeste tot pe ObservatorCultural
• Arturo Ui la Cabaret de Doina Papp sursa: Revista 22
  Exagerările de pe vremea comunismului privindu-l pe Bertolt Brecht, vulgarizarea mesajului său politic și social au deformat nu de puține ori viziunea în privința per­ceperii spectacolelor cu piesele sale, mai mult decât aceea privind crearea lor. Fiindcă avem în amintire succese internaționale (Giorgio Strehler, de pildă, îndră­gostit de Brecht) sau românești precum Opera de trei parale, în regia lui Liviu Ciulei, Omul cel bun din Sâciuan, în regia lui Andrei Șerban, Galy Gay, în regia lui Lucian Giurchescu, și chiar Arturo Ui, în regia lui Horea Popescu, invocat zilele acestea, care i-au redat lui Brecht locul cuvenit în spectacologia modernă, în pofida comentariilor partizane care mai mult l-au deformat. Nu doar pentru contribuția sa la demonstrarea funcției politice și sociale a teatrului (hélas!) Brecht n-a putut fi marginalizat, dar și, mai ales, pentru estetica teatrală elaborată pe care ne-a lăsat-o în Micul Organon, reductiv și păgubos
  Citeste tot pe Revista 22
• Ascensiunea lui Arturo Ui sau Efectul de diluare de Cristina Modreanu sursa: Art Act Magazine
  Ideea regizorală cu care Dragoș Galgoțiu a abordat piesa lui Bertolt Brecht, Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită, devine clară după primele 5 minute din noua producție de la Teatrul Odeon: e vorba despre o suprapunere a textului brechtian considerat o critică a lui Hitler cu estetica filmului mut, în particular a celebrului film al lui Chaplin, Dictatorul, film având aceleași scopuri critice. Problema rămâne ce faci în următoarele 2 ore de spectacol.
  Istoric vorbind, această alegere respectă geneza piesei, care a fost scrisă de Brecht în 1941, în timp ce aștepta să primească permisiunea de a intra în SUA, unde urma să se stabilească. Despre ce să scrii într-un asemenea moment, dacă nu despre gangsterii din epoca prohibiției, folosindu-i ca metaforă pentru ca viitori tăi spectatori americani să înțeleagă mai bine cum devin interesele financiare rampă de lansare a extremelor politice. Nici că putea fi un moment mai bun pentru readucerea pe
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Mult zgomot … fără rost de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  Cei care vor viziona acest spectacol vor reține, fără doar și poate, coregrafia și mișcarea scenică funcționale pentru un cabaret, realizate meșteșugit de Răzvan Mazilu, costumele timpului istoric al narațiunii, rafinat concepute de Doina Levintza, interpretarea Dorinei Lazăr în Dogsborough, ca și a celor două dansatoare – Ioana Marchidan, Judith State -, dar vor fi deranjați de insistența sonorizării muzicale și vocale în rostirea replicilor, ce anulează cursul poveștii lui Bertolt Brecht.
  “Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită” apare ca un experiment teatral specific stilului cultivat de regizorul Dragoș Galgoțiu, caracterizat prin exces de accente vizuale cu intenții metaforice mult discutabile în raport cu substanța textului ales, și stăruitor zgomotos sonor. Piesa aparține dramaturgului, poetului, dar și teoriticianului german, Bertolt Brecht căruia i se datorează curentul “teatrului epic”, ca dramaturg, dar și “efectul
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• Distanţarea lui Brecht pe înţelesul trăiriştilor de Alina Epingeac sursa: Yorick
  Teatrul românesc, oricât ar fi el de mare, de bun, de emoţionant, fantastic şi genial îşi are limitele lui. Avem actori minunaţi, regizori inventivi, dar ce nu avem… şi totuşi; suntem cam mărginiţi. Jucând din organism, aşa cum vedem mai mereu pe scenele autohtone, ne atingem maximul de potenţial odată cu tătucul Stanislavski. În el deschidem ochii, pe el îl cităm, după metoda lui predăm şi învăţăm, unii studenţi conştiincioşi îl şi citesc, alţii îl simt prin toţi porii lor mustind de talent şi nu mai au nevoie de lectură, cum scria el acum 80 de ani jucăm şi noi acum, cu el ieşim la pensie. Şi ar mai fi ceva: suntem şi încăpăţânaţi – noi ca neam. Aşa că nu vrem nici în ruptul capului să vedem mai departe de „Aici şi Acum”.
  Constatam cu destul regret că prea puţini actori îşi conduc personajul cu gând coerent; cei mai mulţi joacă într-un soi de inerţie talentată şi suplinesc prin emoţie haotică, dar de efect,
  Citeste tot pe Yorick
• Ascensiunea gangsterului Arturo Ui, înălţimea actorului Ionel Mihăilescu de Maria Sârbu sursa: Jurnalul
  Spectacolul “Ascensiunea lui Arturo Ui nu poate fi oprită” merita să fie montat de Dragoş Galgoţiu pe scena Teatrului Odeon, măcar şi pentru actorul Ionel Mihăilescu, care conturează personajul cu pricina lăsat de mai bine de 70 de ani de Bertolt Brecht în istoria dramaturgiei universale. E o creaţie actoricească demnă de a fi păstrată în memorie.
  În această piesă este expus, în formă alegorică, mecanismul venirii la putere a lui Hitler, dar ca analogie autorul a folosit subiectul care descrie evoluţia unui individ, Arturo Ui, în lumea criminală a gangsterilor din Chicago: cum o bandă, în frunte cu un cinic, bine mascat, ajunge să ţină sub papuc o lume, o lume consumatoare de zarzavat.
  Dragoş Galgoţiu (regie, Light Design şi coloană sonoră), ajutat să dea spectacolului formă definitivă de Andrei Both (decor), Doina Levintza (costume) şi Răzvan Mazilu (coregrafia), a introdus metafora în teatru cu “elemente de cabaret”,
  Citeste tot pe Jurnalul
• Teatru brechtian la esenţă de Silvia Dumitrache sursa: Observator Cultural
  Dragoş Galgoţiu este printre regizorii care nu se feresc de montările după texte clasice, „grele“, cu atît mai dificil de pus în scenă fie pentru că au fost atît de abordate, încît pare imposibil să mai găseşti ceva care să depăşească nişte tipare şi care, în acelaşi timp, să nu fie făcute doar de dragul de a inova, fie pentru că sînt texte care, în sine, nu mai pot spune multe sensibilităţii contemporane. Chiar dacă uneori Galgoţiu nu este uşor de „citit“ (ca în Viaţa e vis sau chiar ca în Epopeea lui Ghilgamesh), în Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită, a găsit un twist care oferă o deschidere contemporană unui text ce părea a fi încadrabil într-o anumită epocă şi un context specific: preluarea puterii de către Hitler şi nazificarea Germaniei. Nici nu putea să pice mai bine un spectacol în care se vorbeşte despre acapararea puterii de către un dictator – de altfel, în România, unde nu există nici un an de calm
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Brecht despre Hitler de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  După excursiile vizuale elaborate din spectacole precum Epopeea lui Ghilgameș, Viața e vis, Portretul lui Dorian Gray, n-aș zice că o montare după o piesă a lui Bertolt Brecht ar fi fost cea mai previzibilă dintre alegerile lui Dragoș Galgoțiu – deși Hamletmachine al lui Heiner Müller putea fi un precedent în teatrul (mai mult sau mai puțin) politic. Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită e, în plus, un text puțin jucat în România și unul dintre cele mai puțin „stîngiste“ explicit ale lui Brecht. De ce? În primul rînd, fiindcă Brecht voia, cu piesa în cauză, să-și facă drum în America spre Hollywood (nu avea de unde ști că, în ce privește „povestea Hitler“, Chaplin i-o luase cu un an înainte) – motiv pentru care această alegorie despre ajungerea la putere a lui Hitler (scrisă în 1941) se petrece la Chicago și în micul oraș Cicero, iar „acțiunea“ are în centru mafioți cu nume italiene.
  Era aici o strategie de marketing
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Conopida a explodat de Răzvana Niță sursa: Port.ro
  Un bâlbâit, un nimeni, un prăpădit de speculant pe piaţa legumelor, un arivist, un frustrat maniac ajunge, cu ajutorul unei găşti de bătăuşi criminali, să controleze oraşul. Povestea cutremurătoare a lui Arturo Ui (Adolf Hitler) a fost scrisă de Bertolt Brecht in 1941, când cel de-Al Doilea Război Mondial era în plină desfăşurare. Incredibilul se întâmplase – conopida a explodat. De atunci lumea nu a mai fost la fel.
  Textul, fidel esteticii brechtiene este o parabolă politică, un cabaret social cu accente groteşti, menit să păstreze în mintea spectatorului un mesaj de o gravitate maximă – istoria se poate repeta oricând deci fiţi vigilenţi! Un alt Arturo pândeşte în orice colţ de conştiinţă amorţită, în orice populaţie care se lasă pradă amăgirilor.
  Spectacolul Teatrului Odeon este - indubitabil - cel mai serios, mai aplicat, mai coerent, din cele semnate de Dragoş Galgoţiu în ultimii ani. Montarea demonstrează în egală
  Citeste tot pe Port.ro
• De ce s-a montat Arturo Ui la Odeon? de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Pornind de la o carte. Adesea, în cărţile şi eseurile sale profesorul bucureştean Lucian Boia ne-a atras atenţia că, în realitate, nu învăţăm nimic din istorie. Aceasta nu înseamnă însă că acumulările trecutului nu se răsfrâng asupra prezentului şi asupra noastră, că nu decontăm deloc la preţ redus ceea ce a fost rău în el.
  Poate tocmai spre a ne ajuta să devenim ceva mai înţelepţi şi, astfel, să ajungem să plătim un preţ mai mic pentru greşelile de azi care sunt rodul unor greşeli din trecut a scris Lucian Boia „De ce este România altfel?”
  E vorba despre un eseu apărut în seria de autor a editurii Humanitas, despre o carte lansată la Târgul de carte din această toamnă de la Bucureşti, o carte repede devenită bestseller ( a fost urgent nevoie de un al doilea tiraj), o carte despre care toată lumea vorbeşte.
  Nu intenţionez, acum şi aici, o recenzie a volumului profesorului Boia. O voi face în spaţiul rubricii Explorări pe
  Citeste tot pe Adevărul
• Ascensiunea lui Bertolt Brecht nu poate fi oprită de Bogdan Ghiu sursa: Agenda LiterNet
  Cortinele se ridică una după alta, în profunzime. Ca o ceapă îşi dezvăluie teatrul scenele, în profunzime, scenă după scenă, feeric.
  Fundalul, adică interludiile-entertainment, se desfăşoară în faţă, între scenă şi sală, bidimensional, plat, în avanscenă: cabaretul, revista, azi televiziunea şi "conţinutul" unic al nenumăratelor media sînt de fapt spectacolul principal, spectacolul-cadru-fond principal, permanent la rampă, prim-plan continuu. La fel ca Debord (Societatea spectacolului etc.), poate şi ca Marx, în regim popular, cel mai popular, generic însă (spectacolul), Brecht nu încetează nu să crească, ci să se adeverească, să devină adevărat, adevăr. Spectacolul trebuie să redevină teatru.
  În avanscenă, în faţă, aşadar, muzica, dansul, stripteasul continuu, teaser de strip: performanţa. Media e realitatea.
  *
  America sau Germania? Chicago sau Berlin? Şi, şi, una prin alta. Ceea ce ni se anunţa şi ni se prezenta ca
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Gustul puterii naşte monştri de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Societatea în care trăim este atât de sufocată de politică, încât ideea de a pune în scenă o piesă încadrabilă în zona teatrului politic ar putea fi perdantă. Desigur, „Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită” are avantajul că este un text montat rar în România – unde Brecht în general este montat rar – şi tocmai prin asta poate atrage. Apoi, fiind vorba de o parabolă satirică despre ascensiunea lui Hitler – şi tot ce e legat de hitlerism e încă un subiect mustos în plan artistic —, spectacolul de la Teatrul Odeon, în regia lui Dragoş Galgoţiu şi cu Ionel Mihăilescu în rolul titular, este o propunere teoretic interesantă într-un peisaj teatral adesea monoton.
  Însă formula aleasă de regizor – un spectacol de cabaret, cu coregrafia lui Răzvan Mazilu –, deşi ofertantă, se diluează aproape de la a doua scenă, lăsând impresia unei idei necoagulate. Ghiceşti în spatele a ceea ce se întâmplă pe scenă o întreagă gândire
  Citeste tot pe Yorick