Un spectacol ca o sărbătoare de Mircea Morariu sursa: RevisUn spectacol ca o sărbătoareta Familia
O spun de la început. Spectacolul cu Aşteptându-l pe Godot, semnat regizoral de Tompa Gabor la Teatrul „ Tamasi Aron” din Sfântu Gheorghe, este unul dintre cele mai bune, cele mai închegate, mai bine ordonate, dar deopotrivă şi cele mai răvăşitoare pe care am avut şansa de a le vedea în vremea din urmă. Tompa, unul dintre cei mai calificaţi experţi în exegeza scenică a teatrului absurdului, împreună cu scenograful Andrei Both şi cu patru importanţi actori ai unui colectiv artistic ce-şi merită cu prisosinţă numele aureolat de „trupă”, a durat o montare rotundă, de un echilibru fără cusur, minuţioasă în justificarea fiecărei acţiuni scenice, de o logică teatrală impecabilă, în care nimic nu e gratuit, nimic nu e în plus, nimic nu lipseşte. Dar marele atu al acestui spectacol de referinţă pentru stagiunea în curs, dar şi pentru cariera directorului de scenă, care prin calităţile sale se plasează diacronic undeva, în vecinătatea onorantă a unor montări precum Cântăreaţa cheală (Teatrul Maghiar de Stat din Cluj) ori Noul locatar ( realizat la New Castle), e că logica şi rigoarea nici nu exclud, nici nu estompează emoţia în absenţa căreia ar fi lipsit dialogul cu sensibilitatea, dar şi cu realele probleme existenţiale ale omului secolului al XXI lea, dialog ce este principalul scop al lui Tompa atunci când înfăptuieşte noi conspecte scenice ale textelor reprezentative pentru „noul teatru”. Urmărind reprezentaţia, i-am dat încă o dată dreptate lui Alain Badiou (cf. L’increvable désir, Hachette, 1995) atunci când îi plasează pe Estragon şi Vladimir, pe Pozzo şi Lucky în galeria tradiţională a personajelor comediei clasice şi mi-am reîntărit convingerea că acelaşi exeget se află în eroare atunci când apreciază, pe un ton categoric, că „Beckett trebuie jucat cât mai poznaş (s.n.), conform varietăţii constante a tipurilor teatrale moştenite ; doar astfel vom găsi adevăratul ţel al comicului- cel de a fi nu un simbol, nu o metafizică deghizată, cu atât mai puţin o deriziune, ci o dragoste puternică pentru încăpăţânarea omului, pentru neobosita lui dorinţă, pentru umanitatea redusă la perfidie şi îndărătnicie”. Tompa Gabor nu face din Aşteptându-l pe Godot o piesă „ neagră”, dar nici nu o tratează într-o cheie deliberat, ostentativ „poznaşă”. În căutarea esenţei piesei, regizorul porneşte de la premisa că tonurile tragice sau comice între care pendulează fără osteneală scriitura, umorul straniu utilizat de dramaturg întru dorinţa de a opera desacralizarea nu ocultează, ci, din contră, amplifică gravitatea problematicii, cea a precarităţii cunoaşterii şi a fiinţei.. Nu se raliază nici viziunii lui Roger Blin, primul regizor ce a pus în scenă piesa, în l953, la Paris care, probabil, în contextul stângist al Franţei acelor vremuri, socotea că „cuplul Vladimir –Estragon reprezintă atelajul exploatării, oprimarea socială : asta-i soarta lor!” (cf, Secolul XX, nr.3 din l968), şi nu vede în personajele piesei doar imaginile arhetipale ale marilor comici americani, asimilându-l pe Vladimir cu Charlie Chaplin, pe Estragon cu Buster Keaton şi pe Pozzo cu Charles Laughton. Nu exclude însă cu totul referinţele culturale. Cred însă că primul ţel pe care şi l-a formulat Tompa Gábor este acela ce, de altminteri, îi determină efortul constant de revalorizare scenică a literaturii dramatice a absurdului şi anume de a demonstra că ea nu a fost un moft, o modă de moment, cum e cazul, de pildă cu „noul roman”, că ea nu e ceva revolut, materie de examen pentru studenţii de la Filologie, ci că îi stă în putinţă să-i vorbească spectatorului de azi despre condiţia sa tragică ce constă în continua, neterminata luptă cu adversitatea. Iată de ce cred că pe scenă se află nenumărate perechi de pantofi vopsiţi în gri, semn al prafului ce s-a aşternut peste ele, dar şi semn al faptului că atâţia şi atâţia Estragoni şi Vladimiri au aşteptat de- a lungul istoriei umanităţii venirea vreunui salvator Godot. Şi tot pe scenă se găseşte un televizor (obiect-fetiş al contemporaneităţii) pe ecranul căruia îşi va face apariţia la sfârşitul fiecărei părţi a spectacolului Băiatul (cu netrucată candoare jucat chiar de un copil, Dobra Ferenc) ce le va vesti celor doi că „domnul Godot va veni mâine”. La urma urmei, Tompa Gábor valorizează premisa că o capodoperă, aşa cum e cazul lui Aşteptându-l pe Godot, nu „dublează” lumea reală la care o raportăm, ci construieşte o lume paralelă, nedestructibilă. Literatura dramatică reprezintă o construcţie specifică prin care realitatea se reaşează într-o ordine pe care realitatea se reaşează într-o ordine pe care materia cotidiană nu o îngăduie întotdeauna, „ vocaţia constructivă a literaturii însemnând, de fapt, vocaţia esenţializării realului”. (cf. Anca- Maria Rusu- Cercurile concentrice ale absurdului, Editura Timpul, Iaşi, 2000). Iată de ce regizorul nu construieşte un spectacol poznaş, ştiind că structura de suprafaţă a umorului beckettian ţine de râsul de esenţă populară, în vreme ce structura de adâncime relevă clasa reală a dramaturgului, constituind un element – cheie în organizarea complicatei arhitecturi a mesajului său global. (cf. Mircea Mihalevschi- Tragic versus deriziune?, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2003). Altfel spus, văzând că nu e posibilă nici soluţia extremă propusă de unul dintre personaje- „dacă ne-am spânzura între timp?” - , neexistînd o armonie prestabilită, integratoare, noi, umanitatea, suntem obligaţi la coexistenţa de nesuportat cu lumea. Şi asta fiindcă până şi sinuciderea se sustrage, iată, voinţei noastre. De unde sfâşietorul cântec de saxofon ce asigură „coperţile” spectacolului.
Nu e pentru prima oară când am plăcerea să observ desăvârşitul profesionalism al actorilor de la Teatrul „Tamási Aron”. Pálffy Tibor construieşte extrem de complex, un melanj de reflexivitate şi poznă, ale cărui dezamăgiri sunt vizibile pe felul în care evoluează scenic personajul. Vata Lórant aduce pe scenă un Vladimir cu ochelari (aici referinţa filmică e cât se poate de clară), aflat într-o continuă stare de mirare. Pozzo e cu rafinament siluetat de Némes Levente, mai întâi puternic, stăpân pe sine, apoi decrepit, ruină a imaginii de odinioară. Cu totul senzaţional e travestiul lui Péter Hilda căreia i s-a încredinţat rolul Lucky. Actriţa se transformă într-o marionetă vie, îşi coordonează la perfecţie mişcările şi construieşte o bijuterie scenică într-un monolog exploziv ce se urmăreşte cu sufletul la gură căci e o chintesenţă a ceea ce numim arta adevăratului actor. Un actor ce are ştiinţa şi dăruirea de a nu se autocita, de a se arăta de fiecare dată altfel, de a juca cu patimă şi devoţiune.
E cât se poate de sigur că acest spectacol în care directorul de scenă reuşeşte să stabilească şi să urmeze nedezminţit vectorul spiritual al lucrării sale, revelează textul lui Beckett în oglinda lumii în care trăim. Iar noi, cei aflaţi în sală, avem preţ de mai bine de două ore, bucuria întâlnirii cu arta autentică, o bucurie ce induce multe, nenumărate interogaţii. Semn că scopul spectacolului a fost atins. Semn că la Teatrul „Tamási Aron” din Sfântu Gheorghe se joacă un spectacol ca o sărbătoare.
