Este una dintre întrebările pe care mi le pun de mult, de cînd am citit piesa lui Beckett. Ce i-aş spune, dacă l-aş întîlni, mereu aşteptatului Godot? Această prezenţă in absentia, obsedantă, copleşitoare, un fel de axis mundi al unui univers delabrat, de la marginea lumii şi a sinelui, de la frontiera insesizabilă a realităţii şi ficţiunii, acest domn Godot, proiecţie şi dublu, poartă numele iluziei, speranţei, morţii, al unei întîlniri majore, amînată mereu. Încă o zi, încă o noapte. Încă o zi, încă o noapte. E rău, e bine? Habar n-am. Este, oricum, prilejul de a-i cunoaşte pe Estragon şi pe Vladimir, Gogo şi Didi, doi vagabonzi bătrîni, ciudat dependenţi unul de celălalt. Este momentul de a citi o piesă specială - care continuă să rămînă aşa după multe re-lecturi - pusă în pagină de un domn atipic, taciturn şi oarecum retras, un scriitor mare, Samuel Beckett, care a refuzat, într-un fel, gloria şi mondenităţile - nu se
Citeste tot pe
România literară
