editeaza

• 1
• 2
• 3
• 4

• Un soectacol… bătrân de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  Oricât de solid ar fi construit un spectacol, în timp, cu trecerea anilor, își pierde din substanță, cum este și cazul celui de față. În 2005, “Așteptându-l pe Godot” de Samuel Beckett de la Naționalul din Sibiu, în regia lui Silviu Purcărete , înregistra un succes răsunător, continuat apoi , ani la rând, prin turnee peste hotare. După atâția ani se simte însă, oboseala interpretării, suplinită prin apelul actorilor la tehnică exterioară, nesprijinită întodeauna de trăirea credibilă a situațiilor.
  Silviu Purcărete , într-un decor simplist, absurd ca imagine, care îi aparține, ilustrează teatral, întâlnirea cu două personaje abandonate de lume, care așteaptă cu naivitate soluții de salvare de la … Godot, nefiind capabile să le găsească fără ajutorul celui ce nu vine însă, niciodată. Estragon și Vladimir îl așteaptă pe Godot în viziunea regizorului, ca urmași ai lui Stan și Bran, care în filme, doreau să vină cineva
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• Aşteptându-l pe Godot, regia Silviu Purcărete la Festivalul Naţional de Teatru, 2012 de Sabina Bălan sursa: Agenda LiterNet
  Ce facem când îl aşteptăm pe Godot? Jucăm teatru. Şi nu oricum, ci în regia lui Silviu Purcărete. Sau, mai bine spus, avem privilegiul de a fi spectatorii unor oameni care joacă teatru (în cazul nostru, Marian Râlea şi Constantin Chiriac). Dar ce ne-am face unii fără alţii? Spectatorul şi actorul, aceşti Gogo şi Didi ai artei teatrale (şi, de ce nu?, ai vieţii), care nu sunt în stare să se despartă, ci îşi ţin unul altuia de urât, într-o subtil declarată relaţie de iubire (nu în sensul erosului), veşnic aşteptându-l pe Godot...
  Cine nu apucase să vadă acest spectacol la Sibiu, acolo unde a avut premiera, a putut să-l vadă (asta dacă a trecut cu bine de marea de studenţi de la intrarea în Teatrul Bulandra, Sala Liviu Ciulei) sâmbătă şi duminică (3, 4 noiembrie 2012) în cadrul Festivalului Naţional de Teatru, Bucureşti. Pentru cei care nu au păşit în sală cu aşteptări sau în cunoştinţă de cauză şi au fost luaţi prin
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Caut luna pe cerul de la Bogota de Marina Constantinescu sursa: România literară
  Există o clipă în jurul căreia se va ordona o poveste. O capsulă de mătase din care fluturele îşi desface aripile şi zboară. Centrul lumii teatrului este spaţiul în care facerea se frămîntă, îşi caută formele, sensurile, chipurile, tărîmul acela al începutului, al necunoscutului, al îndoielilor şi fricilor absolute, ancestrale, tărîmul albului virgin.
  Ca şi laboratorul unui alchimist. Cauţi elixirul tinereţii în teatru. Miracolul. Intervalul repetiţiilor pentru o punere în scenă ţine şi de o natură misterioasă a felului în care cîţiva oameni hotărăsc să convieţuiască o vreme. Să locuiască spiritual împreună. Perioada repetiţiilor este, pentru fiecare artist, pentru fiecare creator, una de rupere de ce îi este obişnuit sau la îndemînă. Este o îndepărtare temporară de tine ca apoi, la sfîrşit, să te regăseşti, redescoperindu-te. Pe tine şi pe cei din jur. Este o experienţă majoră. Este un fel de suspendare temporară de
  Citeste tot pe România literară
• O nouă venire a lui Godot de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  Fireşte, e prematur să încerc în luna martie o schiţă de bilanţ asupra unei stagiuni în plină desfăşurare, servindu-mă ca punct de plecare de un spectacol ce a avut premiera în luna decembrie. Dar socotesc că nu e deloc hazardat să aproximez că sezonul teatral curent se plasează preponderent sub semnul redescoperirii literaturii dramatice a absurdului, mai cu seamă prin cei mai importanţi reprezentanţi ai săi, Ionesco şi Beckett. Sunt condeie critice care s-au avântat a califica drept „inexplicabilă” o atare tendinţă, în condiţiile în care piaţa literaturii dramatice e totuşi extrem de bogat şi insuficient explorată. Trend-ul e inexplicabil şi absolut nejustificat atunci când de astfel de texte se apropie regizori debili ce nu conştientizează că orice înscenare a unui clasic al absurdului implică mari riscuri ce ţin de dificultăţile descifrării partiturii, a pătrunderii sensurilor, a găsirii tonului şi ritmurilor. Riscuri amplificate
  Citeste tot pe Revista Familia
• Aşteptare şi limită existenţială de Ion Cocora sursa: România literară
  Purcărete e realmemnte fabulos. Aşa cum piesa lui Beckett este mai mult decât o piesă şi spectacolul său este mai mult decât un spectacol. Este o meditaţie amară despre condiţia dintotdeauna a omului şi implicit cea actuală.
  Ca mai la fiecare sfârşit de stagiune, am fost şi de astă dată solicitat să răspund la unele anchete de rutină. Prilejul nu l-am irosit prin a numi pe cei mai buni, aşa cum mi se ceruse şi cum se obişnuieşte, ci am reflectat ceva mai mult asupra evenimentelor ce au constituit repere serioase pentru viaţa teatrală românească de-a lungul a opt-zece luni. Nu pot să nu spun, chiar dacă nu acesta e obiectul însemnărilor de faţă, că am fost realmente nişte privilegiaţi. Graţie ultimei ediţii a grandiosului Festival Naţional, din noiembrie trecut, dar şi a altor trei manifestări de gen, la Craiova via Bucureşti, Sibiu şi Târgovişte (când era să scriu că "Babelul", cu puţin noroc, se va impune, primesc vestea
  Citeste tot pe România literară
• Luna şi Godot de Marina Constantinescu sursa: România literară
  Cîndva, într-o noapte cu o lună gălbejită şi tristă, mă îndreptam spre hotelul unde îmi place să locuiesc la Sibiu, Împăratul romanilor. Zăbovisem la taifas cu Constantin Chiriac şi Virgil Flonda despre regizorul Iulian Vişa, despre spectacolele pe care le-au făcut împreună, despre prietenie, despre moarte. Mă gîndeam la aceste poveşti, la suma poveştilor ce amestecă halucinant, într-un loc de popas cum este un hotel sau un han, vieţi, iubiri, fumul pierzaniilor sau al lucidităţilor de tot felul. Poţi cîştiga, poţi pierde totul. Contează numai cum o faci. Dintr-o dată, au apărut în faţa intrării, ca din cer, doi cloşari. Deloc agresivi. Cu haine a căror degradare nu alungase complet calitatea. Am avut senzaţia că pe mine mă aşteptau dintotdeauna. Mi-au cerut ceva bănuţi, deşi, scopul nu părea neapărat acesta. I-au vîrît în buzunar fără să dea importanţă gestului şi am început să vorbim. Întrebările pe care mi le puneau,
  Citeste tot pe România literară
• Repetiţie pentru domnul Godot - Aşteptîndu-l pe Godot de Mihaela Michailov sursa: Suplimentul de cultură
  Diseară, de la ora 19.00, se repetă. Aşteptîndu-l pe Godot, un spectacol de Silviu Purcărete, pentru un domn care nu se ştie dacă apare. Oricum, e civilizat domnul Godot. Dacă nu vine, trimite pe cineva care anunţă că va veni la repetiţia de mîine. Şi din mîine-în-mîine-pe-mîine, tot aşa, la nesfîrşit. Un copilaş dintr-o poveste cu iepuraşi-muzicieni, care cîntă în fundal la pian, vioară şi violoncel, prelungeşte aşteptarea. A fost odată... o cortină stacojie.
  Silviu Purcărete se joacă inteligent şi cu mult umor de-a teatrul şi îi pune şi pe actori să uite că joacă şi să se joace relaxat, dezinvolt şi firesc. Cu alte cuvinte, remember playing, forget demonstration, într-un spectacol, cel mai rotund din România la ora actuală, care decojeşte portocala mecanică a aşteptării date aprioric. Nu metafizica aşteptării îl interesează pe Purcărete, nu ceea ce se ştie, în general, despre gazonul ei, tuns la prima mînă.
  Citeste tot pe Suplimentul de cultură
• Beckett pe limba lui Purcărete - Aşteptându-l pe Godot de Cristina Modreanu sursa: Gândul
  Nu ştiu cum face Purcărete, dar după ce vezi montarea sa cu Aşteptându-l pe Godot, "specia" boschetarilor români, atât de înfloritoare în ultima vreme pare să fi fost sursa de inspiraţie a lui S. Beckett pentru acest text, chiar dacă celebrul dramaturg a murit chiar pe 22 decembrie, când Revoluţia Română era în toi.
  Un spaţiu de împrumut, care ascunde şi dezvăluie deopotrivă, construieşte Silviu Purcărete pentru Aşteptându-l pe Godot, la Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu. Un spaţiu suprarealist în care Vladimir şi Estragon sunt aşezaţi literalmente "sub pom", fiindcă acesta este suspendat în aer cu tot cu rădăcini. Delimitarea unei mici scene pe scenă, cu masa sufleurului într-o margine, la vedere, cu tot cu nelipsitul "slujbaş" de care unii susţin că nu mai au nevoie în teatrul modern, este o altă idee a regizorului. Acesta a imaginat o încropeală de ţevi de care stau prinse folii groase de plastic, ca într-un adăpost pentru
  Citeste tot pe Gândul
• Pelicanul sau babiţa - Aşteptându-l pe Godot de Adriana Mocca sursa: Cultura
  O sută de ani de la naştere, exilul francez din motive religioase şi o moştenire culturală preţioasă fac din Samuel Beckett un autor en-vogue pentru Festivalul de Teatru Francofon. «Coup de théâtre» organizat de Ambasada Franţei şi Institutul Francez din Bucureşti, aflat la a treia ediţie s-a deschis pe 2 aprilie cu o... lovitură de teatru, în cel mai pur sens al cuvântului. Aşteptându-l pe Godot, de la Teatrul Radu Stanca din Sibiu, în regia lui Silviu Purcărete, respinge şi re-semnifică toate tabuurile şi constrângerile acestui text printr-o perspectivă cu totul diferită. Dacă acceptăm postulatele conform cărora viaţa e vis, iar condiţiei umane îi lipseşte sensul, singurul teritoriu unde cele două noţiuni transcend incomprehensibilul, absurdul, rămâne actul artistic. Toate trimiterile la diferite forme de spectacol, invenţia verbală a jocurilor, frânturile de biografie ale personajelor, Estragon - fost probabil poet, Vladimir - fost probabil
  Citeste tot pe Cultura
• Frunza ascensională din copacul uitării - Aşteptându-l pe Godot de Cristina Rusiecki sursa: Adevărul
  Uită mult. Tot timpul. Uită timpul cu faptele lui istorice, religioase. Uită chiar şi marile mituri fondatoare de la temeiul condiţiei umane. Cei doi vagabonzi din Aşteptându-l pe Godot, montat de Silviu Purcărete la Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu, uită, în fiecare zi, ce a fost ieri. Sau ce s-a întâmplat cu un moment în urmă. Şi, datorită acestui fapt, amestecă lucrurile îngrozitor. Straturile memoriei se îmbibă reciproc până ce ajung să se anestezieze. Iar Omul îşi pierde identitatea. Membranele memoriei, toate palierele devenirii culturale şi religioase a omului, se încrucişează pentru a duce acum doar la un imens BLANC. Elemente din diferite epoci coexistă în mentalul celor doi ca într-o alcătuire postmodernă în care muzica divină, făcută spre slava lui Dumnezeu, e cântată de muzicieni costumaţi în iepuraşi Playboy. Cum maladia uitării cuprinde totul, straturile culturii sunt bandajate: inclusiv pianul din scena în care
  Citeste tot pe Adevărul
• Godot: sa-i mai asteptam venirea? de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  Inseamna pesimism sa amintesti oamenilor ceea ce este lumea cu adevarat? Nu cred ca este pesimism sa spui ca peste o suta de ani noi toti cei de aici vom fi morti. Este adevarul fundamental al unei existente. Daca nu traiesti cu gindul la vesnicia vietii, vei anima toate lucrurile frumoase si te vei bucura din plin de fiecare zi. Acesta este inceputul fericirii, nu al pesimismului.
  Textul de mai sus – citat in caietul-program al spectacolului lui Silviu Purcarete de la Sibiu – ii apartine lui Martin Esslin. Pe care nu l-ai putea banui de atare consideratii, tocmai el, autorul celui mai reprezentativ studiu dedicat teatrului absurd si unul din putinii oameni care-au avut, la vremea inceputurilor, intuitia locului pe care si-l va rezerva acesta in istoria dramaturgiei.
  Si totusi, sint cuvintele care-ar putea insoti cel mai bine o montare ca aceea de la Teatrul „Radu Stanca“, una in care „absurdismul“ inceteaza a mai fi un referent, o tema sau un pretext,
  Citeste tot pe Observator Cultural