Ce le-o mai trebui încă? Sughiţuri, râgâieli, strigăte de indieni, scăpări de pârţuri? – se întreba excedat, la jumătatea secolului trecut, personajul Ionescu în piesa lui Ionesco, „Improvizaţie la Alma”. Se referea la reacţiile publicului, considerate foarte puţin variate de către criticii contemporani, persiflaţi de dramaturg c-o ascuţită fineţe. Am remarcat că publicul nu se manifestă decât prin aplauze. – Publicul e prea inteligent! – Publicul e prea prost! – Altminteri, de ce-ar bate din palme? – astfel se înşiruiau, absurd, replicile „receptorilor specializaţi”. Nimic nou sub soare. Parafraza la textul de secol XVII, „Improvizaţie la Versailles”, era asumată. Eugène Ionesco mărturisea că a încercat să-l imite pe Molière într-o nouă „critică a criticilor”, reproşându-le dogmantismul, neînţelegerea artei, refuzul de a înţelege teatrul. Publicul e suveran – acum, atunci, mereu. Cuvântul era rege doar în
Citeste tot pe
Yorick