Dubla fata a avaritiei de Cristina Rusiecki sursa: Observator Cultural
„N-am nici macar mobil, e scandalos! Vreau sa fiu viu, mobil, stii? Heraclitean, nu parmenidian ca tata, fix, tinut in loc de-atitea lucruri moarte – gunoaie, gioarse, zdrente, vechituri!“
As propune sa facem un rapid „Cine stie cistiga“, cu o suta de candidati carora sa le testam intuitia: din ce spectacol am extras textul de mai sus? Citi din cei o suta credeti ca or sa ghiceasca ca e vorba de, tineti-va bine!, Avarul de Molière?
Am ales textul respectiv fiindca e elocvent cu virf si-ndesat pentru maniera in care e construit spectacolul de la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamt. Se ia un text cu valori si observatii eterne (tipologice, de!), o traducere care azi nu poate parea decit prafuita – obiect de muzeu –, folositoare numai in scenele de teatru in teatru, apoi se face o adaptare vajnica. Se pun toate intr-un shake, care, intimplator, e mintea vie a unui foarte bun cunoscator al resorturilor, dar si al istoriei teatrului, regizor si autor dramatic,
Citeste tot pe
Observator Cultural
Premiere cu "ultimii mohicani" de Ion Parhon sursa: România Liberă
Ajuns aproape ca sabia lui Ştefan cel Mare în mâinile lui Ştefăniţă (din "Viforul"), adică aureolat, dar şi împovărat de propria lui istorie, vecină cu mitologia, Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ ne-a invitat deunăzi la două premiere, cu "Apus de soare" şi "Avarul", spre a ne dovedi că se străduieşte să ţină pasul cu evenimentele ("Anul Ştefan cel Mare"), dar şi cu marea dramaturgie universală (Moliere), chiar dacă faptul nu se transformă automat într-un veritabil eveniment în casa Thaliei. Surpriza plăcută ni s-a dezvăluit din start, în clipa când am aflat că în cele două roluri principale îi vom reîntâlni pe "ultimii mohicani" ai gloriei de altădată ai scenei nemţene, Cornel Nicoară şi Corneliu Dan Borcia, actori cu o prestigioasă carte de vizită şi implicare profundă, ca directori, în destinul acestui teatru.
În "Avarul", adaptare a regizorului Cristian Juncu după textul lui Moliere, pe muzica gândită de Cezar Anatol şi în decorul inventiv (o locuinţă-turn) realizat de C. Ardelean, asistăm la o contemporaneizare violentă, când pe drept cuvânt hazoasă, când deconcertantă, ori pur şi simplu dezamăgitoare a peripeţiilor personajului principal ("tatăl îndrăgostit de prinţesă"), interpretat cu vădită poftă de joc de Corneliu Dan Borcia (dar adeseori "părăsit" nejustificat de regizor în scenă, chiar şi la final), peripeţii în care, dincolo de personajele "moliereşti" şi de plăcerea reconstituirii teatrului în teatru, apar şi un consilier, bodyguarzi, baronul "proprietar de scenă", interogatorii cu faţa la podea, focuri de pistol ori sunt evocate personaje din viaţa urbei nemţene (!), şi nu numai nemţene, ca Radu Beligan, regizorul Radu Afrim, politologul Silviu Brucan ş.a. (!!). Nu-i rămâne privitorului decât să savureze unele mostre izolate de comic de situaţii şi de limbaj, întrupate cu sârg de Daniel Beşleagă, Dorina Haranguş, Ecaterina Hatu, Florin Mircea jr. şi Nora Covali, împreună cu efortul remarcabil al protagonistului de a ne restitui un alt "Argante", în costum de Moş Crăciun, fără ca din tot acest spectacol să descifrăm vreo legătură artistică între autorul scenariului şi sursa literară, ori între reprezentaţie şi talentul autentic al regizorului care câştigă premiul cel mare în Festivalul internaţional de teatru de la Piatra Neamţ, cu acel "Bekkanko", admirat şi de noi pe scena Festivalului de teatru scurt de la Oradea
Pater Harpagon din turnul cu cocosei de Mihaela Michailov sursa: Observator Cultural
Se ia papa Molière, se franjureaza in punctele esentiale, se taie in locurile tocite si se obtine un scenariu de toata frumusetea, cu cele mai contemporane aluzii cu putinta.
Nu va lasati pacaliti de ceea ce scrie pe afisul spectacolului – Avarul – si luati in seama, cu cea mai mare atentie, prepozitia dupa (Molière), caci aici sta cheia lecturii regizorale performate de Cristian Juncu. Si spun lectura, pentru ca regizorul citeste textul clasic cu o lupa up-to-date, extrem de pertinenta pentru ceea ce spectacolul isi propune, anume conectarea unui topos intrat in corpusul canonului (situatii, personaje, vocabular etc.) la senzorii contemporani, fara sa se piarda nimic din semnificatiile de adincime.
In aceasta resemantizare a textului, operata cu ingeniozitate, spirit ludic si umor, sta miza spectacolului, remixul fiind unul de cea mai buna calitate.
Solutia aplicata de Cristian Juncu e singura viabila si, de fapt, apta sa induca reinterpretari care densifica ecuatia
Citeste tot pe
Observator Cultural