Avionul albastru si cutia de conserve - Fragmente de îndrăgostire de Cristina Rusiecki sursa: Revista Cultura
Vreti să vă aduceti aminte cât de nestiutori erati la prima dragoste? Si cât de tulburaTi? Si câtă frământare juvenilă si prospeţime intra în acest act prim si sacru, îndrăgostirea la adolescentă? Atunci petreceti o seară plină de ghidusie si de giumbuslucuri emotionale la Arcub, Centrul de Proiecte Culturale al Primăriei, la spectacolul Avionul albastru si cutia de conserve. Vă asteaptă un studiu serios al relatiilor interumane specifice vârstei. Serios, dar nu plictisitor, căci aparenta e zglobie, e o trăsnaie sprintară cu momente juxtapuse, cu sase tineri actori inventivi, dispusi să îmbrace publicul cu energie si căutările drăgălase din mijloacele specifice artei lor. Improvizatia e la loc de cinste, impresia de spontaneitate e unul din bunurile câstigate ale serii, absenta articulaţiilor solide dintre scene e suplinită de perdeaua imensă a ludicului de calitate. Spună criticii răuvoitori că spectacolul tine de exigentele de la Casandra, Avionul albastru... preia tot ce are mai bun un astfel de experiment: pofta neostoită de joc a artistului la tinerete, vitalitatea nebună, nămetii de improvizatie - sub coordonarea artistică a lui Paul Chiribută.
Spectacolul nu are text, cu două exceptii, tineti-vă bine!, extrase din Tutea si Cioran. Nu mai mult, nu mai putin! Care, incredibil, se pliază foarte bine pe trecerea în revistă a durerilor grave adolescentine. Căci aici stă adevărul si totodată farmecul spectacolului: în încercarea de a scana universul interior adolescentin care se rupe zi de zi, căscând hibe pentru mai târziu. Desi tratate în registrul candorii si al fulguratiei epice (scenele se succed rapid, fără legătură între ele, dar în planuri temporale bine îngrijite), temele la care se face referire în Avionul albastru... sunt din registrul grav: de la absenţa iubirii si foamea dureroasă de afectiune în toate palierele existente - părinte/copil, seamăn/seamănă, prieten/prietenă, iubit/iubită - până la singurătate sau concepte traditionale ca deus otiosus. Aici trebuie mentionată îndemânarea actorului Daniel Iordan de a umple de consistenţă afectivă o asemenea abstractiune conceptuală. Ca si usurinta cu care trece de la discutia despre Dumnezeu la... rolul păstârnacului în cea mai savuroasă secventă a spectacolului, cea a castingului pentru reclama la "ciorbită".
Confuzia valorilor cu care se asociază consumerismul si industria desantata a publicitătii, echivalenta dintre a juca Hamlet si a juca rolul ardeiului iute, să zicem, gradele infinite ale stupizeniei cu staif, invalidarea deliberată a oricărei perspective axiologice în lumea noastră tin de deliciile semantice pe care le oferă amintita scenă. Contributia tuturor actorilor ar trebui discutată. Mă opresc numai la abilitatea Mihaelei Betiu de a juca servitutea sau implicita si interesata promisiune de gratii feminine si la savuroasa prestatie a lui Bogdan Dumitrescu, actor atât de experimentat în expresivitatea corporală, care stie, lucru mai rar pe la noi!, să potenteze dansul cu accente comice. De altfel paleta sa comică este evidentă si în subtilitatea si justa măsură cu care joacă profilul tânărului ciudat care frecventează psihanalistul pentru că i-a murit câinele.
Iar terapeutul este evident o psihanalistă frumoasă, gratioasă, cu bucle blonde, în persoana lui Carmen Lopăzan, care sugerează atât uzura meseriei, cât si deconcertarea, atunci când devine implicată, în fata haosului afectiv al existentei. De la rutina medicală la inocenta plină de farmec sau la căldura si dezorientarea pe care vârsta timpurie le presupune, actrita parcurge trepte ale expresivitătii cu usurintă.
Inocenta si prospetimea sentimentelor este pedala de bun augur pe care actorii o aleg. Registrul dublu al răcelii, al stăpânirii de sine în orice situaţie, unde mirările nu au ce căuta, iar nesiguranta si stânjeneala sunt împinse cât mai adânc înăuntru, este mânuit impecabil de către actori. As aminti-o pe Antoaneta Cojocaru, actrită deosebit de sensibilă, care stăpâneste multiple grade ale reflectării vulnerabilitătii si a dureroasei fragilităti. Personajul său parcurge drumul chinuit de la himeră (una cam comună, ce-i drept, cu starul rock preferat) la realitate. Care realitate nu e decât violul. Amăgirea si senzualitatea în treptele ei josnice fac initierea în lumea care o asteaptă. De partea cealaltă - interioară - stăpâneste mândră proiectia (în conceptia video a lui Daniel Bucur) iubitului cu părul strălucind în soare. Marius Manole este cel ce încarnează această expresie a frumusetii, iubitul imaginar "răsfătat de zei", de care fata poate să agate necesarul halou de armonie - tandrete-căldură-splendoare. De la violatorul netrebnic la complicitatea delicioasă cu publicul sau de la iubitul-pol al armoniei la mobilitatea facială de un comic... suculent din personajul Rosiei, Marius Manole probează din nou extraordinara sa diversitate stilistică.
Si, dacă spectacolul nu răspunde neapărat criteriului coerentei si cu atât mai putin al consistentei, este, cu sigurantă, validat de criteriul adevărului juvenil. Avionul albastru... rămâne astfel o joacă inteligentă, făcută cu profesionalism, în care spectatorul prizează o doză buna de energie fată în fată cu zadarnicele, dar splendidele chinuri ale dragostei la adolescentă.
