editeaza

• 1
• 2
• 3
• 4
• 5
• 6
• 7
• 8

• Actori inlacrimati sau mica teorie a esecului pe scena (I) de Cristina Modreanu sursa: Ziarul Financiar
  Cand vezi pe scena actrite care lacrimeaza abundent, avand nevoie sa-si ascunda batiste in maneca sau lasandu-si pur si simplu machiajul sa se naruie curgandu-le pe fata, crezand ca-si pot hrani personajul nu din interior, ci printr-o avalansa de lacrimi si mucozitati, nu poti sa nu te gandesti ca s-ar putea sa fie vorba despre o forma de alergie.
  O alergie grava, provocata probabil de praful de pe "scandura scenei". Frumosul cliseu cu care unii inca mai mangaie vechile forme de teatru provoaca probabil stari lacrimale tinerelor noastre actrite care, fara sa poata gasi un nou drum de unele singure, se vad infundate pe cel vechi si isi consuma energiile creative pentru a continua sa alimenteze stilul trairist de interpretare, pe care o parte din teatrul romanesc inca se sprijina, ca un munte prea greu pentru umerii firavi.
  Nu vreau sa ma opresc asupra unui singur nume, desi exista unul de la care pornesc aceste randuri si care se regaseste in doua spectacole recente ce pot fi
  Citeste tot pe Ziarul Financiar
• Luna noiembrie, luna premierelor de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  “AZILUL DE NOAPTE” de Maxim Gorki este o alegere repertorială meritorie, ce readuce la rampă una din piesele de valoare ale patrimoniului cultural. Destinele dramatice ale unor oameni decăzuţi din diverse motive sunt prezentate în conflicte extreme, ofertante pentru cei cinsprezece actori cărora le revin personaje solid construite. “Adaptarea scenică” a regizorului Mircea Marin reduce însă, piesa la lungi monologuri ce ar motiva faptele personajelor, iar conflictele sunt astfel marginalizate. Prin această “adaptare” este afectată şi structura, psihologia personajelor. Ilustrarea teatrală a piesei e simplistă, prăfuită ca mijloace. Scenografia concepută de Ştefania Cenean, creator apreciat în domeniu, de astădată dă o imagine banală spectacolului. Decorul nepersonalizat prin nimic, cu câteva paturi suprapuse, costumele lipsite de accente în raport cu tipologia personajelor, nu susţin atmosfera solocitată de scriere. Viziunea regizorală
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• Evenimente la Metropolis de Mircea Ghiţulescu sursa: Luceafărul de dimineață
  Deşi se aude încă din vară de spectacolul cu Azilul de noapte de Maxim Gorki la Teatrul Metropolis, abia la începutul lui noiembrie s-a produs „premiera oficială”. Spectacolul semnat de Mircea Marin este emoţionant şi vom încerca să explicăm de ce. În primul rând, pentru că regizorul reuşeşte să se întâlnească în punctul optim cu autorul, ceea ce alţii refuză din capul locului. Dacă Azilul… era pus în scenă de Alexander Hausvater, Andrei Zoldak sau, mai nou, Mihai Măniuţiu (vezi Moartea lui Danton ,de Georg Büchner) şi Radu Afrim - personajul Luca era Dalai Lama în luptă cu China comunistă, iar Vaska Pepel - Al Capone sau Che Guevara, la Mircea Marin nu merg lucrurile chiar aşa de simplu. El este un analist al textului de o rigoare şi o mobilitate care nu au alt scop decât intensificarea situaţiei literare. A unui text şi aşa intens, scris în stilul pasional slav, cu atât mai greu de intensificat. Pivniţa mizerabilă a lui Gorki
  Citeste tot pe Luceafărul de dimineață
• Absența viziunii de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  Spectacologia româneascã se poate mândri cu câteva bune și foarte bune spectacole cu piesa Azilul de noapte, una dintre cele mai importante scrieri ale lui Maxim Gorki. O montare din anii’ 50 de la Teatrul Național din București, o alta, exemplarã, o veritabilã piatrã de hotar în arta spectacolului teatral românesc, înfãptuitã în 1975 de marele Liviu Ciulei, la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”, cea datoratã lui Dan Alecsandrescu realizatã la Teatrul Național din Craiova au adus fiecare cuantumul
  lor de noutate și orice istorie a artei teatrale românești din perioada 1945-1989 e obligatã sã le menționeze la loc de frunte. Piesa aceasta, scrisã de Maxim Gorki în 1902 (deci înainte ca Rusia sã cadã pradã puterii sovietelor și înainte ca dramaturgul sã aibã cu aceasta raporturi dintre cele mai complicate, uneori de-a dreptul greu de deslușit), a fost montatã pe meleaguri românești cu o oarecare frecvențã și din 1990 încoace,
  Citeste tot pe Revista Familia
• Cronică: Azilul de noapte de Cristiana Gavrilă sursa: TimeOut
  Unul dintre cele mai montate texte ale dramaturgiei ruse, “Azilul de noapte” oferă roluri bune actorilor şi de aceea reuşita spectacolului ţine în mare măsura de distribuţie aleasă.
  Iar Mircea Marin, regizorul spectacolului de la Metropolis, a intuit doar o parte dintre actori (Ştefan Radof impresionant în Luca, Gavril Pătru introvertit şi tensionat în Vaska, Mircea Rusu în rolul beţivului metafizic Satin, Claudia Negroiu în muribunda Ana, Ioana Anastasia Anton în Nataşa, Alexandru Bindea în Bubnov, cojocarul). Însă o altă parte nu a reuşit să-şi construiască decât schema unor viitoare personaje. Distribuţia nu îşi sincronizează modul de joc, iar diferenţele de stil dăunează ritmului spectacolului.
  Probabil că după mai multe reprezentaţii, aceste diferenţe vor fi estompate. Altfel, regizorul a adaptat textul, fiind atent la detalii şi nuanţe, evidenţiind în reprezentaţie importanţa replicii. Şi în final calitatea reprezentaţiei
  Citeste tot pe TimeOut
• Actori inlacrimati sau mica teorie a esecului pe scena (I) de Cristina Modreanu sursa: Ziarul de duminică
  Cand vezi pe scena actrite care lacrimeaza abundent, avand nevoie sa-si ascunda batiste in maneca sau lasandu-si pur si simplu machiajul sa se naruie curgandu-le pe fata, crezand ca-si pot hrani personajul nu din interior, ci printr-o avalansa de lacrimi si mucozitati, nu poti sa nu te gandesti ca s-ar putea sa fie vorba despre o forma de alergie. O alergie grava, provocata probabil de praful de pe "scandura scenei". Frumosul cliseu cu care unii inca mai mangaie vechile forme de teatru provoaca probabil stari lacrimale tinerelor noastre actrite care, fara sa poata gasi un nou drum de unele singure, se vad infundate pe cel vechi si isi consuma energiile creative pentru a continua sa alimenteze stilul trairist de interpretare, pe care o parte din teatrul romanesc inca se sprijina, ca un munte prea greu pentru umerii firavi.
  Nu vreau sa ma opresc asupra unui singur nume, desi exista unul de la care pornesc aceste randuri si care se regaseste in doua spectacole recente ce pot fi incluse
  Citeste tot pe Ziarul de duminică
• Azilul cu spectatori de Ioana Moldovan sursa: Revista 22
  De la începutul stagiunii curente, în septembrie 2008, Teatrul Metropolis a găzduit mai multe premiere: Visul unei nopţi de vară de William Shakespeare, Ajutorul (Imnul) de György Schwajda, Femeia din trecut de Roland Schimmelpfennig, Hamlet de William Shakespeare, Cum m-am lăsat, după romanul Cum m-am lăsat de gândit de Hannes Stein, Pijamale de Mawby Green şi Ed Feilbert. Acestor 6 noi producţii li se alătură un număr de alte 12, unele dintre ele cu premierele în stagiunile trecute, altele revival-uri ale altor spectacole jucate cu ani în urmă în alte teatre, cum este cazul spectacolului Zaruri şi cărţi de Sam Henry Kass, jucat ani la rând la Teatrul LUNI de la Green Hours sau Podu’ (după Podul sinucigaşilor de Paul Ioachim) şi care multă vreme a figurat în programul Sălii Atelier a Teatrului Naţional din Bucureşti. Acestui portofoliu de 17 spectacole i s-a mai adăugat unul: Azilul de noapte de Maxim Gorki, care a avut premiera la sfârşitul lunii
  Citeste tot pe Revista 22