Plecînd cu maşina spre teatrul “Tony Bulandra” din Tîrgovişte, într-o după-amiază pustie de duminică, m-am gîndit pe îndelete ce an bun a avut regizorul Mihai Măniuţiu. Meditaţia mi-a produs-o chiar motivul voiajului, Bachantele, un spectacol montat de el la sfîrşitul anului trecut în acest loc bun despre care am mai vorbit. N-am apucat să văd Alcesta de la Teatrul Naţional din Cluj. Experimentul lui Iov de la Sibiu şi Tragica istorie a Doctorului Faust de la Teatrul Maghiar din Cluj, de pildă, sînt pentru mine şi două provocări culturale, asupra cărora poposesc adeseori în momentele de căutare interioară. Liniştită. Regăsirea, uneori, a sinelui sau cu sinele, poate produce clipa de înţelegere a fragmentelor din parcursul dat. Credinţa absolută, şi nu doar cea religioasă, într-un principiu, într-o idee, într-un om, face parte, la urma urmelor, din sublimul existenţial. Cele două spectacole amintite multiplică feţe ale suferinţei,
Citeste tot pe
România literară
