Este știut că nu numai în teatrul de proză se caută formule noi de adaptare a clasicilor, dar și în spectacolele teatrului liric pentru a scutura praful așternut cu trecerea timpului. În teatrul liric, cuvântul “vorbește” însă, prin muzică, replica fiind în planul doi. Adaptarea muzicii ar fi o impietate, cum și în teatrul dramatic e terfelirea replicii lui Shakespeare. Regizorul de operă trebuie să respecte muzica, dar își poate permite “adaptarea” imaginii reprezentației la realitatea curentă, în raport cu cerințele libretului. Se câștigă astfel, atragerea spre opera clasică a publicului tânăr care s-a înstrăinat de genul liric. Conținutul muzical valoros al compoziției se respectă, iar formula nouă de prezentare arată doar, că mesajul libretului e actual. Dragostea, trădarea, minciuna, conflictul dintre reprezentanții unor clase sociale opozante, sunt teme ale operelor clasice, rămase actuale și astăzi.
Beatrice Rancea,
Citeste tot pe
Spectator
