În ultimele două sfîrşituri de săptămînă am fost la Teatrul de Comedie, la sala Studio. Şi aşa am descoperit că oamenii nu stau în casă, ca mine, că metropola noastră este teribil de animată pe înserat şi pînă tîrziu, în noapte, că, indiferent de ger sau de aerul cald al primăverii, cîrciumile sînt arhipline. Aşa am avut răgaz să mă plimb prin ceea ce se numeşte zona Bucureştiului vechi, acum în curs de reabilitare. Schimbarea este spectaculoasă pentru ochiul interesat de partea aceasta a oraşului, de istoria lui. Ani de zile, în studenţie, ne refugiam pe străduţele înguste de aici, inventam poveşti, stăteam la taclale dezinhibaţi, fumam şi dezbăteam, puneam ţara la cale, făceam noduri şi semne în literatura din capul nostru şi în viaţa noastră sau, pur şi simplu, locuiam o vreme în alt timp, impunîndu-ne alte ritmuri. Oricum, acolo, în centrul vechi, eram buricul pămîntului. Şi asta era foarte important pentru noi. Uneori,
Citeste tot pe
România literară