Se dărâmă o lume şi pe ruinele ei se ridică o alta. Cei vechi pierd în beneficiul celor noi. Dezechilibrul este tranzitoriu, iar victime cad doar cei cărora le lipseşte gena răului celui nou. Inadaptabilii la răul şi la urâtul care, la un moment dat, le invadează viaţa.
Despre acest joc pe care istoria îl reiterează periodic îşi propune să vorbească tânărul regizor Andrei Munteanu, punând în scenă “Blazonul”, o piesă scrisă de unul dintre cei mai importanţi scriitori de limbă idiş, Shalom Ash – născut în Polonia în 1880, devenit în 1920 cetăţean american, reîntors (de dor) în Europa, plecând, în 1938, din nou spre America şi stabilindu-se, în 1956, doar cu un an înainte să moară, într-un oraş de lângă Tel Aviv.
Mă bucur că regizorul nu a căzut în plasa actualizării în propriul timp a unui text care, trebuie să recunoaştem, se preta cu generozitate unei astfel de lecturi, ci a făcut recurs la paradigma cehoviană în
Citeste tot pe
Yorick
