editeaza

• 1
• 2
• 3
• 4
• 5

• Un text contemporan şi un regizor tânăr, blifat! de Maria Seiculescu sursa: Yorick
  România, București, un apartament cu trei camere și o familie cu trei copii. Poate fi 2012? Da, o poveste cât se poate de actuală, pe care Gabriel Pintilei, tânăr actor, regizor, dramaturg, și scenarist, ne-o prezintă prin textul lui, Blifat. Cel ce o aduce pe scena Teatrului Odeon din București este regizorul Alexandru Mihail, iar, la doi ani de la premieră, spectacolul este selectat pentru Festivalul VedeTeatru din Buzău.
  O familie prezentată în detaliu. Regizorul accentueză tipul omului contemporan, obiceiurile, modul lui de a percepe viața, bazându-se în primul rând pe lucrul cu actorii. Mama și tata sunt doi părinți care nu-și mai spun de mulți ani lucrurile cu adevărat importante, iar copiii, de la mic la mare, au probleme de personalitate și sunt nemulțumiți de părinți și de familie, deși lipsurile cele mai mari nu sunt cele materiale. Totul se desfășoară într-un spațiu cât se poate de românesc, parcă improvizat, dar nu deranjant.
  Citeste tot pe Yorick
• Familia, la ofertă de Oana Stoica sursa: Dilema veche
  The Official Underground s-ar putea numi noua sală a Odeonului. Redeschisă la final de septembrie după 62 de ani, sala Studio are un look frust, abraziv, din beton, metal, lemn, materiale autentice neprelucrate, în culori naturale, cu multiple spaţii juxtapuse în care se interpun mijloace multimedia, potrivite expoziţiilor de artă contemporană, şi cu un spaţiu de joc modular şi multifuncţional, adaptabil oricărei formule spectaculare. Cu un dansator răsturnat din tavan pe post de mascotă, sala din subsolul Odeonului se vrea o replică subtilă la kitsch-ul standard de fiţă corporatistă de afară (autor: arhitect Răzvan Luscov).
  Imaginea frustă a spaţiului a fost potenţată de duritatea primului spectacol: Blifat, un text de Gabriel Pintilei în regia lui Alexandru Mihail despre conflictele de familie ca simptome ale disfuncţionalităţii acesteia. Piesa, a doua a lui Pintilei după Elevator - care a devenit film şi a făcut carieră internaţională,
  Citeste tot pe Dilema veche
• Unde merge studentul de la biblioteconomie de Sorana Ciovica sursa: Manifestul studentului de la biblioteconomie
  Merge la Teatrul Odeon, la piesa "Blifat".
  Piesa, in special in prima parte, este extrem de amuzanta si reflecta intocmai societatea de astazi, in termeni ce poate unii si altii nu vor sa ii accepte, de argou. Dar in a doua parte, ma uitam prin sala si vedeam multe persoane cu lacrimi in ochi, in special cei ce sunt trecuti de prima tinerete. Tema centrala este viata unei familii obisnuite, cu trei copii, cu o conditie destul de saraca. Ceea ce nu stie publicul este ca cheia o reprezinta baiatul cel mic, un drac de copil, care asculta pe la usi si de care mama lui se mira: "Nu stiu de unde o fi luat el asta!", dar care la randul ei, asculta cu o cana cum un vecin isi bate nevasta. Problema cea mare este comunicarea, parintii nici macar nu le mai spun pe nume copiilor, iar intre ei, timpul se scurge lent si in van, fara prea multe vorbe. Fiecare are drama lui proprie, nestiuta de ceilalti membrii, dar confesata celor din afara cercului familiei, drame care sunt dureros de contemporane.
  Citeste tot pe Manifestul studentului de la biblioteconomie
• Blifat de Cristina Rusiecki sursa: Clog Cristina Rusiecki
  După lupte seculare care au durat... hăt ani, Teatrul Odeon, unul dintre cele mai frumoase din țară prin eleganța sa clasică, s-a înnoit cu încă o sală. Acum se poate mândri că alături de binecunoscutul și grațiosul spaţiu de joc, are o scenă modernă, multifuncțională, modulară, care poate fi redimensionată în toate tipurile cunoscute: scenă italiană, elisabetană, arenă etc. Noul spaţiu funcționează „la standardele de astăzi, cu instalaţiile de sunet şi lumini, acustică a sălii, toate dotările specifice unei săli de teatru de acest fel din lume”, mărturisește arhitectul Răzvan Luscov, coordonatorul proiectului, conf. dr. arh. la Universitatea de Arhitectură Ion Mincu. În intenția sa, arhitectura de la Odeon Studio reprezintă o lume “underground”, în oglindă, inversată faţă de cea de la suprafaţă. „La suprafaţă – o Românie în care, din păcate, “bunul gust” se măsoară în cât mai mult granit, inox şi plante
  Citeste tot pe Clog Cristina Rusiecki
• Blifat de Anca Ioniță sursa: TimeOut București
  Oglinda pe care tânărul dramaturg Gabriel Pintilei o pune în faţa unei familii obişnuite de români şi a vieţii lor private, desfăşurată în interiorul unui apartament de bloc, reflectă o imagine monstruoasă: un univers dezumanizat, în care somnul raţiunii părinţilor naşte monştri.
  Între o mamă neputincioasă, atât din punct de vedere educativ cât şi fizic (ţine secret faptul că este bolnavă de cancer) şi un tată ieşit la pensie, care se îşi abuzează verbal şi câteodată fizic cei trei copii, dezorientarea acestora din urmă nu este decât o consecinţă normală. De altfel, tonul întregului spectacol, pornind de la text şi până la jocul actorilor se situează în zona firescului, cu care ne-au obişnuit deja filmele noii generaţii de regizori. Felul de a vorbi al personajelor, modul lor de a reacţiona în situaţiile în care sunt puse, toate ne sunt extrem de familiare. Toată lumea pare depăşită de situaţie, fără ca nimic să ne
  Citeste tot pe TimeOut București
• Lansarea unei săli de teatru cu … un spectacol minor de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  În restrânsul pluton de frunte al directorilor de teatru cu certe calități de manager se înscrie și Dorina Lazăr care a dovedit știința dezvoltării unor proiecte originale la Teatrul Odeon. Personalitatea acestui manager s-a manifestat de curând și prin lansarea în peisajul teatral bucureștean a unei noi săli de teatru : ODEON STUDIO – TEATRU ȘI ARTĂ CONTEMPORANĂ. Este un eveniment apariția acestui spațiu teatral, cultural în Bucureștiul cu pretenții europene, dar sărac în amenajarea unor săli cu acest specific. Sala se află la subsolul Teatrului Odeon și are o istorie poate mai puțin cunoscută unora. În 1942, în acest loc , Dina Cocea, Fory Etterle, Eugenia Zaharia și Petre Nove înființau Teatrul Nostru. Regimul comunist naționalizează și acest teatru particular și sala intră în paragină de-a lungul anilor. După 62 de ani, Dorina Lazăr o repune în circulație publicului. S-a lucrat câțiva ani pentru renovarea sa, în final
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• Coborînd înspre noi de Alice Georgescu sursa: Dilema veche
  Alex(andru) Mihail, după cum îi apare numele în diverse contexte publice, este un tînăr regizor (a absolvit UNATC în 2005) care, după un debut oarecum „glamoros“ (a luat Premiul pentru debut al UNITER în 2006), a dispărut oarecum misterios de pe scena teatrală, lăsîndu-se înghiţit, după cum am auzit la un moment dat, de uzina televizionisto-evazionistă a inconturnabilelor telenovele. Aflu acum, din eficientul caiet-program al spectacolului Blifat, de la Teatrul Odeon, ce a făcut el în aceşti ultimi cinci ani (aşa suna, dacă nu m-a lăsat de tot memoria, şi întrebarea răcnită către dl Iliescu-revoluţionarul şi aliaţii săi ideologici de către o voce foarte nervoasă, într-o seară îngheţată din anul 1990 î.e.n. – de parcă nu ştia toată lumea... sau de parcă interesa pe cineva...): a fost, într-adevăr, regizor şi scenarist unde ziceam, dar a mai şi montat cîte un spectacol(aş) la cîte un (mic) teatru din ţară, ba chiar şi din
  Citeste tot pe Dilema veche
• Noua sală a Odeonului, un spaţiu „blifat” de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Deschiderea unei noi săli de teatru este în sine un eveniment. Atât de eveniment că spectacolul prezentat de multe ori păleşte în importanţă, ceea ce, de la caz la caz, poate fi bine sau rău…
  Joi seara, pe 23 septembrie, în faţă la Odeon se adunase toată lumea teatrului românesc. Nu se întâmplă prea des să fie inaugurată o nouă sală în Bucureşti… ca să nu mai vorbim de contextul social-economic. În spaţiul de la subsolul Odeonului, pe locul unde odată, demult, se pare că a mai existat o sală de teatru, care între timp, ani mulţi, a fost desfiinţată şi transformată în depozit, Dorina Lazăr după lupte „seculare” cu autorităţile şi nu numai a reuşit să reconstruiască un spaţiu de joc. Şi este, cu siguranţă, una dintre cele mai frumoase săli din Bucureşti, un spaţiu multifuncţional, cu multiple posibilităţi de joc, iar foaierul este, la rândul lui, un spaţiu excelent pentru expoziţii. N-aş vrea să vă dezvălui prea
  Citeste tot pe Yorick
• Teatrul Nostru regăsit: blifat de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  Teatrul Odeon din Bucureşti are o sală nouă. La subsol – motiv pentru care a primit numele de „subOdeon“. În sala de la subsolul Teatrului Comedia (înfiinţat în 1911, numele original al actualei instituţii de lîngă Hotelul Majestic) a funcţionat Teatrul Nostru, fondat la începutul stagiunii 1941-1942 şi condus de Dina Cocea, Fory Etterle, Eugenia Zaharia şi Petre Nove şi desfiinţat prin naţionalizare în 1948. Arhitecţii actualului studio sînt Răzvan şi Ioana Luscov, care au cîştigat concursul din 2006 – iar în ciuda oricăror posibile cîrcoteli, finalizarea lucrărilor în patru ani e aproape o performanţă. Cu un foaier amplu, deschis expoziţiilor de artă vizuală, sala subOdeonului – „cutie neagră“ dreptunghiulară, mare, simplă, adaptabilă unor geografii complexe – e, poate, cel mai bun spaţiu-studio din Bucureşti (mai tentantă chiar decît recent inaugurata „sală mică“ de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj).
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Teatrul social de Doina Papp sursa: Revista 22
  Interferenţa dintre sfera teatrului şi aceea a socialului e privită cel mai des unidirecţional (dinspre societate spre teatru) şi restrâns, la nivel tematic. Iar ceea ce a început să circule cu denumirea de teatru social este acel teatru care preia din imediata viaţă socială subiecte sau idei importante la un moment dat.
  În termeni de sociologie a teatrului, relaţia teatrului cu societatea e însă mult mai complicată; constitutivă din punct de vedere al teatrului, adică spectacolul teatral îşi află modelele sau reperele în societate, societatea fiind tributară teatralizării voite sau involuntare la nivelul unor practici sau cutume. Cu alte cuvinte, teatrul reproduce sub forma dramei situaţii şi acţiuni sociale, iar societatea înfăţişează, prin ceremonialele ei notorii, structurale, diferite forme de spectacol în dinamica lor. Rolurile sociale devin personaje pe scenă şi se întorc apoi pentru a confrunta imaginea reprezentată cu aceea pură,
  Citeste tot pe Revista 22
• Norocul lui Pintilei de Mircea Ghițulescu sursa: Revista Luceafărul
  Norocul lui Gabriel Pintilei, autorul ultimei premiere de la Teatrul Odeon, girată cu dărnicie de Dorina Lazăr, este multiplu. A crescut într-o familie de cinci persoane în numai două camere, familie care i-a inspirat piesa Blifat. Alt noroc este că s-a mutat într-o familie mult mai numeroasă, fiind angajat permanent la Teatrul Odeon, care numără pe puţin două sute de persoane, dar nu locuiesc toţi în două camere. Dacă a început, norocul o ţine tot aşa. Dar, în primul rând, norocul lui Pintilei se numeşte Dorina Lazăr, care a redeschis o sală de teatru la subsol, părăsită în 1948, şi a deschis stagiunea cu piesa lui. Ultimul spectacol acolo a fost regizat de Ion Sava, spunea criticul Jean Cazaban. Acum a devenit un spaţiu cultural multifuncţional în stilul underground. Dorina Lazăr a încredinţat deschiderea noului spaţiu propriilor proiecte: Gabriel Pintilei, autor, laureat al mai multor concursuri dramatice, şi Alex Mihail, regizor care lucrează
  Citeste tot pe Revista Luceafărul
• O tragi-comedie de apartament de Robert Bălan sursa: România Liberă
  De la sfârşitul lunii septembrie Teatrul Odeon are o nouă sală de spectacole. Aceasta funcţionează în subsolul teatrului, exact în locul unde între 1941 şi 1948 a fost Teatrul Nostru, înfiinţat de Dina Cocea.
  ”Odeon Studio" nu se doreşte a fi doar o altă sală de spectacole. Spaţiul amenajat de arhitecţii Răzvan şi Ioana Luscov are premisele unui viitor centru de artă contemporană. Iar planurile conducerii Teatrului Odeon includ nu numai mutarea unor spectacole de pe scena de sus pe cea de jos şi crearea de noi montări în acest spaţiu, ci şi găzduirea de expoziţii, concerte, proiecţii de film etc. Va fi greu să reziste presiunilor celor care cred că artă contemporană înseamnă Hamlet în blugi, mai ales în contextul în care fondurile de finanţare pentru artă contemporană sunt aproape inexistente, iar bugetele teatrelor, personalul şi salariile aferente s-au diminuat.
  „Blifat", primul spectacol care a avut premiera în noua sală,
  Citeste tot pe România Liberă
• O nouă sală de teatru în București și ”noua sinceritate” pe scenă de Cristina Modreanu sursa: Art Act Magazine
  Deschiderea unei noi săli de teatru este un eveniment și în vremuri normale, dar în timpurile pe care le trăim acum poate fi considerată o adevărată victorie. La începutul acestui an s-au consumat ultimele semne de normalitate, cu ocazia intrării pe ”piața de teatru” locale a noii săli a Naționalului timișorean și a noilor săli studio de la Teatrul de Comedie din București și Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, iar scurtul șir de prilejuri de bucurie s-a încheiat acum câteva zile, odată cu intrarea în circuit a noi Săli Studio a Teatrului Odeon din București. Un oficial prezent la fața locului, spunea cui avea urechi să audă că, după acest moment, nimic bun nu mai poate urma în ceea ce privește investițiile de durată, structurale, în rețeaua de săli de spectacole a Capitalei. Care nu a reușit, în ciuda trecerii unor ani prosperi pentru societatea românească, să ajungă la un nivel european, fiind mai degrabă deficitară la multe capitole
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• „Blifaţi“ acest spectacol de Dan Boicea sursa: Adevărul literar și artistic
  În „Blifat“, spectacolul Teatrului Odeon din Bucureşti, un puşti în vârstă de opt ani îşi pedepseşte familia pentru intoleranţă şi pentru moştenirea genetică pe care a primit-o. Băieţelul cu vocabular precar şi cunoştinţe high-tech peste medie este reflexia malformată a sufletului părinţilor lui.
  „Ăla micu" se hrăneşte în fiecare zi cu abrutizare şi adună în el o ură pe care vârsta copilăriei o transformă într-un simplu joc. Textul lui Gabriel Pintilei, dramaturg aflat la a doua piesă scrisă, după „Elevator", pune sub microscop o celulă (de bază) în care se regăseşte esenţa familiei româneşti tip.
  Teatrul social îmbracă haina umorului pentru a ascunde trupul zbârcit al iubirii care încetează să mai există. Au trecut zece ani de când tatăl de 52 de ani, pensionat pe caz de boală, n-a mai vorbit cu adevărat cu soţia lui. Tranziţia le-a confiscat trecutul şi viitorul. Relaţia lor afectivă incertă este dublată de
  Citeste tot pe Adevărul literar și artistic
• David vs. Goliat. Ăla micu vs. toată familia - Blifat de Oana Stoica sursa: Agenda LiterNet
  Familia este celula de bază a societăţii. Când celula e stricată, întreg organismul se îmbolnăveşte. La nivel mondial, familia ca formă structurată a relaţiilor sociale, este în criză. În primul rând, relaţiile familiale sunt alterate vizibil din cauza stresului şi a lipsei de timp astfel că elemente esenţiale precum înţelegere, grijă, răbdare, toleranţă, iubire sunt condensate şi devin diforme. În al doilea rând, familia nu mai satisface nevoile omului contemporan, s-a transformat din cămin în închisoare (adică din celulă de bază în celulă pur şi simplu).
  Dramaturgia cotidianului s-a folosit de acest proces de degradare familială pentru a-l exhiba pe post de metaforă a însingurării metropolitane. Implozia valorilor familiale a ţâşnit în anii '50 odată cu Tennessee Williams, Arthur Miller, Edward Albee şi a ajuns astăzi la disoluţia totală în piesele lui Neil LaBute, Evgheni Grişkoveţ, Jon Fosse, Fausto Paravidino, Rodrigo Garcia.
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Cu temele la zi de Răzvana Niță sursa: Port.ro
  Un subiect de inspiraţie şi cu implicaţii sociale, bine imaginat şi condus de Gabriel Pintilei. O scenografie interesantă, semnată Laura Paraschiv (totuşi, cam solicitantă pentru spectator, nevoit să-şi pună la contribuţie simţul convenţiei, să delimiteze planuri, să perceapă intenţii). Regia lui Alexandru Mihail - sigură, fermă, implicată, cu personalitate.
  România. Apartament de bloc. Disoluţia familiei. "Blifat" transmite un mesaj cumplit: suntem din ce în ce mai înghesuiţi şi din ce în ce mai singuri. Casa e o zonă cu multe intersecţii şi puţine spaţii de evadare. Pereţii sunt prea subţiri, zidurile prea înalte, totul pare şubred, precar, abandonabil.
  Toţi cei cinci membri ai familiei noastre simt acut lipsa de intimitate. Asta nu înseamnă că - fiecare în parte - nu se distrează copios invadând, interogând fragilul "univers" al celorlalţi. Tata, mama şi cei trei copii se împiedică unii de alţii, nu se caută niciodată,
  Citeste tot pe Port.ro