Teatrul, de cind e el teatru, e un mediu favorizant pentru superstitii si mici mitologizari spontane, a caror forta de agregare si difuzie e dublata de persistenta (adesea incredibila, depasind deceniile ori chiar secolele) in timp. Nu se vorbeste prea des despre asta, dar pare un soi de „atavism“ care, in linie antropologica, semnaleaza obscurele legaturi dintre scena si spatiile de invocare a sacrului, oricare ar fi fost ele.
Sint tot felul de lucruri care „nu se fac“ sau „nu se spun“ in teatru; ori, dimpotriva, care sint obligatorii pentru ca reprezentatia sa mearga bine, spectacolul sa fie un succes etc. Exista si functioneaza tot soiul de legende, locale sau cu raspindire generala, care insotesc anumite piese, si care „se confirma“ sau „se infrunta“ prin intermediul spectacolului, in functie de sensibilitatea regizorului, a echipei, dar mai ales in functie de… noroc. Unele sint suficient de celebre ca sa fi depasit spatiul strimt al lumii teatrale
Citeste tot pe
Observator Cultural
