Cu toate că semnatarul acestor rânduri pune în practică de vreo 20 de ani zicala potrivit căreia „cronicarului îi şade bine cu drumul”, nu ştiu cum se face că de abia în octombrie 2004 am izbutit să ajung pentru prima oară la Teatrul din Reşiţa care, de câţiva ani bun, poartă numele „G.A.Petculescu”. Aflasem însă de la colegii mei că o directoare inimoasă, actriţa Mălina Petre, a reuşit să coaguleze în jurul ei un număr de tineri actori care chiar doresc să-şi facă meseria şi nu să stea la mama şi la tata, aşteptând să le cadă din cer vreo reclamă, să-i descopere Purcărete ori să devină efemere vedete de televiziune. În pofida faptului că viaţa reşiţenilor nu e azi tocmai uşoară, aceşti tineri actori se străduiesc să le reamintească adevărul că teatrul e o artă ce nu trebuie uitată, chiar dacă nu-i stă în putere să ţină loc de leafă, de bunăstare, de plăţi compensatorii şi alte necazuri ori „minuni”
Citeste tot pe
Revista Familia
