editeaza

• 1
• 2
• 3
• 4
• 5
• 6

• Ca pe tine însuți sau despre homleși pe bune de Constantin Balasoiu sursa: Contributors.ro
  ‘Ca pe tine însuți’ nu e chiar o piesă veselă (sub nicio formă să nu vă asteptați la ceva tragic) și în niciun caz comodă. Lecția e că lumea asta trăiește lângă noi, printre noi sau sub noi, dar în mod evident fără noi și oarecum în ciuda noastră: nu e nimic mai neplăcut, nu-i așa, decât să te așezi fără să știi în autobuz lângă un homeless sau să te lovești de o mână întinsă la un colț care cere.
  
  Pentru cine nu știe, Ca pe tine însuți e piesa Mariei Manolescu (aici) de la Teatrul Foarte Mic, în regia lui Radu Apostol. Mi se pare o idee excelentă că piesa se joacă sâmbătă, 18 februarie. Nu trebuie să mă explic prea mult, la ora la care scriu codul portocaliu de ninsori a fost ridicat de mai multe ore, iar Europa raportează peste 600 de decese sub impactul direct al iernii și gerului; cca 13% din ele doar în România, cea mai mare cifra de decese din Balcani. Cifra trebuie să fie evident în creștere. Bucureștiul are
  Citeste tot pe Contributors.ro
• Recenzie: Ca pe tine însuți– Teatrul foarte mic de Andrei Vornicu sursa: Metropolis online
  În fiecare iarnă-n Bucureeești/ Mor trei sute de homeleeeeși...
  Sub acest slogan se desfășoară spectacolul Ca pe tine însuți, doar că grupul generic de trei sute de oameni fără adăpost sunt reprezentați aici de un cuplu trecut de vârsta a doua, care își consumă bizara relație erotică sub cascadele de zăpadă ce se revarsă pe scenă pe toată durata reprezentației. Mihai Gruia Sandu e Ioan, un preot excomunicat din forul Bisericii, care își consumă păcatele printr-o atitudine ascetică intransigentă, iar Mihaela Rădescu e iubita lui platonică, Maria, (pe care totuși o iubește „Ca pe mine însumi“) ce își ascunde penitența în spatele nebuniei și a „violenței extreme“ pe care încearcă să o practice, fără succes. Existența lor comună atinge paroxismul din decembrie până în martie – în iarnă –, când instinctul de supraviețuire se acutizează și fiecare anotimp hibernal depășit cu succes echivalează cu o mântuire.
  Citeste tot pe Metropolis online
• Homeless, caut dialog de Andra Dumitrescu sursa: Saptamana financiara
  Pe Maria Manolescu, dramaturg, am avut prilejul să o regăsesc pe scena Teatrului Mic acum vreo trei stagiuni cu spectacolul „Sado Maso Blues Bar” regizat de Gianina Cărbu­na­riu. De fiecare dată am simţit-o apropiată de teme dramatice ale prezentului. Dacă atunci era preocupată de tânăra generaţie confruntată cu probleme existenţiale, în spectacolul „Ca pe tine însuţi”, de la Teatrul Foarte Mic, este prezentă o lume pe lângă care trecem de cele mai multe ori fără să încercăm să o în­ţelegem. Cea a oamenilor străzii. O poveste de iarnă spusă cu realism, cu tristeţe şi în a­celaşi timp cu mesaj către semenii care îi abandonează conştient şi despre violenţa fă­ră de cuvinte a societăţii. Trei personaje, Ma­ria - afectată de probleme de natură psihică, Ioa­n - fost preot, se pare, indivizi ajunşi ai ni­mănui, lipsiţi de adăpost, încearcă din toate puterile să comunice cu lumea, sunt chiar în căutarea iubirii.
  Citeste tot pe Saptamana financiara
• O iarnă cu tine însuţi (FEST-FDR, ziua 6) de Paul Boca sursa: Art Act Magazine
  E un umor ascuns şi amar în toată piesa, o comedie umană în starea ei cea mai pură. Pe plapuma de zăpadă din faţa noastră, gândită de scenograful Adrian Cristea, are loc frumoasa întâlnire dintre umbrela veşnicului „Nu mă atinge!” al lui Ioan şi maşina de descusut sentimente a Mariei. Gândită sub formă de tablouri care capătă titluri-cuvinte proiectate pe ecranul din spatele scenei, despărţite de muzica ludic-macabră a lui Bogdan Burlăcianu (Bobo de la trupa Făra Zahăr), piesa are efectul unei nopţi petrecute de unul singur într-o catedrală gotică, combinată cu o lectură dintr-un, poate, Bohumil Hrabal. Umanitatea aceea dulceagă, dar niciodată melodramatică a lucrului mic, a detaliului bolnav plasat într-o lume alienată în care funcţionează perfect după regulile ei interne: un copil care se uită în pământ şi bate rar într-o tobă de tinichea, un clopoţel care sună în răstimpuri, bătut de vânt, pe terasa unei case din mijlocul
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Prețul fidelității de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  Când, în urmă cu vreo zece ani, a făcut primii pași în profesia de regizor, Radu Apostol a fost socotit o mare speranță. Aproape o certitudine a generației așteptate. A primit ori a fost nominalizat la premii, a fost îmbrățișat, uneori cam până la sufocare, de critică, a fost invitat la emisiuni de televiziune. Despre câteva dintre spectacolele ce i-au purtat semnătura s-a scris mult, cu entuziasm, un entuziasm nu fără temei fiindcă Acasă ori Drept ca o linie de la Teatrul Maria Filotti din Brăila, conțineau numeroase indicii că Radu Apostol e un artist adevărat. Numai că și un artist adevărat, așa cum cred în continuare că este Radu Apostol, nu e scutit de eșecuri. De un astfel de eșec a avut parte, când se aștepta mai puțin, tânărul regizor tot la Brăila când nu i-a prea ieșit, mai cinstit spus nu i-a ieșit deloc Woyzeck. Ceva s-a întâmplat atunci, Radu Apostol a trecut greu peste accidentul cu pricina și i-a trebuit ceva timp până să se regăsească și să revină în teatre. Nu a mai avut însă parte de succesul din anii debutului, cel mai semnificativ dintre spectacolele sale de după Woyzeck fiind cel cu Autobahn de la Teatrul Național din Timi șoara. Un spectacol onorabil, dar nu mai mult. Regizorul se numără printre membrii fondatori ai mișcării DramAcum căreia i-a rămas fidel, în pofida rezultatelor destul de amestecate ale inițiativei. Tot la fel cum se pare că i-a rămas fidel și Mariei Manolescu, căreia, iată, că îi înscenează acum un al doilea text, după With a little help from my friends, început la Teatrul Luceafărul și terminat în 2007 la Naționalul ieșean.
  Piesa e un produs literaroteatral debil. Spune leneș, fără vlagă, povestea a doi homless-i autentici, un El (Ioan) și o Ea (Maria), cărora li se alătură la un moment dat un tânăr cu porniri suicidare (Rafa). Istoria, petrecută într-o iarnă troienită, e doar aparent, e fals, declarativ-agitată, în fapt cum nu se poate mai previzibilă. Între Maria și Rafa pare a se închega o poveste de dragoste ce se încheie pe neașteptate, la fel de pe neașteptate cum Rafa își abandonează prietenii de o iarnă, spre a regăsi viața așezată, atât cât poate fi așezată existența unui om mereu sâcâit de apeluri telefonice. Iar când, primăvara, tânărul vine să își revadă fosta iubită află-cum altfel? - că aceasta a murit, totul luând alura unui love story năclăit. O recomandare anonimă inserată în caietul de sală al Festivalului de teatru Pledez pentru tine(ri) de la Piatra Neamț, unde am văzut spectacolul, recomandare pusă la dispoziția gazdelor de Teatrul Foarte Mic, producătorul montării, ne încredințează că povestea conține sublime accente ale magicului, ale fantasticului din spatele banalității faptului cotidian, ale poeziei brutale și ale muzicalității străzii. Dacă nu am găsit nici în textul Mariei Manolescu, dar nici în spectacolul lui Radu Apostol, sublimul, magicul, fantasticul și poezia promise, am fost, în schimb, copleșiți dar și enervați de supraoferta de banal întins pe durata a vreo șapte-opt secvențe, cărora cu greu li se poate identifica factorul coagulant intrinsec. Cântecele frumoase, cântate cu talent de Bogdan Burlăcianu, mai leagă cât de cât secvențele între ele și încurajează spectatorii care, altminteri, au parte de un supliciu întins pe durata a aproape două ore. Nici Radu Apostol, nici actorii Mihai Gruia Sandu, Mihaela Rădescu și Viorel Cojanu nu au identificat mijloacele apte să compenseze lipsa de dramatism autentic a piesei scrise de Maria Manolescu (un text artificial, fără vlagă, făcut dintr-o mulțime de vorbe, însă complet nul din punct de vedere teatral). Iar dacă nici acum Radu Apostol nu ni se înfățișează la forma artistică de odinioară e, poate, și fiindcă plătește prețul fidelității față de scrisul Mariei Manolescu, o autoare care mai are multe de învățat până a fi un scriitor valid de literatură dramatică.
• Poveşti de iarnă de Alice Georgescu sursa: Dilema Veche
  La fel cum, ieşind, o zi mai tîrziu, de la Teatrul Foarte Mic, încercam să-mi închipui ce şi cît ar regăsi din viaţa lor „homeleşii“ bucureşteni în spectacolul pe care tocmai îl văzusem: Ca pe tine însuţi de Maria Manolescu, pus în scenă de Radu Apostol. Căci despre nişte „homeleşi“ este vorba atît în piesă cît şi în songurile (le numesc aşa pentru că efectul brechtian e scontat) compuse şi interpretate, în completarea „acţiunii“ şi ca un contrapunct al ei, de Bogdan Burlăcianu. Greu de spus. „...în fiecare iarnă în Bucureşti mor 300 de persoane fără adăpost. Mor în linişte, în zăpadă şi în singurătate absolută. Între noi. (...) Bonus: o foarte tristă poveste de dragoste“, zice poetic tînăra autoare pe cartonaşul-program al montării, încercînd să dea adîncime socială acestei istorii cu doi vagabonzi „de meserie“ (o femeie încă tînără şi instabilă psihic şi un fost preot pe cale să
  Citeste tot pe Dilema Veche
• Dintre toate nefericirile, părăsirea otrăveşte cel mai tare de Alexandra Tanase sursa: brainwash
  Puţini ştiu, dar în Bucureşti a nins prima oară duminică, pe scena Teatrului Foarte Mic, în cadrul piesei „Ca pe tine însuţi”, despre care am ezitat mult dacă să scriu sau nu, deşi senzaţiile se află încă acolo, bine impregnate în ţesuturi şi memorie. Subiectul e unul simplu, în aparenţă – viaţa oamenilor fără casă,regulile după care trăiesc, ideile pe care le schimbă; însă ce surprinde este de fapt povestea din spatele concretului.
  Decorul este aproape de basm, strat de zăpadă, fulgi căzând alene de undeva de la etaj, o lună schimbătoare, când grăsună şi galbenă, când un arc de cerc palid, roiuri de fluturi,marcând şi mai clar discrepanţa dintre peisaj şi oamenii ce îşi trăiesc viaţa acolo.
  Realitatea e simplă, crudă şi statistică : „ În fiecare iarnă în Bucureşti mor 300 de oameni fără adăpost.”
  Citeste tot pe brainwash
• ”Ca pe tine însuți”, o altfel de cronica de Mirela Petre sursa: Exercitiu de sinceritate
  Era o vreme când Radu Apostol era o revelație a teatrului nou ce sa forma ca o alternativă la clasic si prafuit; era o vreme cand acelasi Apostol era considerat unul dintre liderii acestui nou curent; era o vreme cand Woyzeck-ul de la Braila rasturna prejudecati si impunea noi standarde de montare si creatie teatrala.
  Purtata de astfel de ganduri si de amintiri dragi, am pornit catre Teatrul Foarte Mic, pentru o reintalnire cu trei nume dragi mie: Radu Apostol - regizorul, Viorel Cojanu - actorul - si Bobo - performer-ul. A fost ca o intalnire cu niste prieteni dragi, pe care nu i-ai mai vazut de mult: tremuri de nerabdarea de a-i descoperi asa cum au devenit intre timp, te bucuri sincer cand observi ca multe dintre lucrurile pe care le aveati in comun nu s-au pierdut si te simti pregatit sa luati lucrurile de unde au ramas si sa le duceti mai departe.
  Citeste tot pe Exercitiu de sinceritate
• Manual de reguli pentru înghețul afectiv de Cristina Rusiecki sursa: Art Act Magazine
  Are tot ce-i trebuie unei femei: e caldă, nesigură, plină de sexualitate și de compasiune. Duce cu ea povara unui avort. Are întregul set de deziderate feminine: visează la o căsuță cu doi copii și își dorește să îmbătrînească lîngă omul iubit. Dar lumea în care trăiește, a celor fără adăpost, funcționează după un aparat de reguli întru totul contrar. Deviza acesteia: „Nimeni nu înseamnă nimic pentru nimeni”. Lumea văzută de Maria Manolescu, a cărei piesă, „Ca pe tine însuți”, se joacă la Teatrul Foarte Mic, în regia lui Radu Apostol, a constatat că afecțiunea nu aduce decît încurcături fără rost. Drept pentru care își inversează polii: de la iubirea creștină pentru aproape - la o proclamată indiferență față de oricine; de la dragoste - la sex fără suplimente afective. Rețeta echivalează cu lipsa oricărui atașament. Pe scurt, cu ghețarul afectiv. Lecția supraviețuirii e clară: nu te legi, dar nici nu suferi!
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• “Ca pe tine insuti”, o poveste de iubire mascata de Cristina Mitrea sursa: 4arte.ro
  Dupa ce am vazut piesa “Ca pe tine insuti”, de Maria Manolescu, la Teatrul Foarte Mic, pe 18 decembrie, am inceput sa-mi pun intrebari, pentru a ajunge la adevar: sa fi fost doar un spectacol despre oamenii strazii (zisi si homelesi)? Cu siguranta nu. Sa fi fost o parabola despre ura si violenta? Nici pomeneala. Sau o poveste despre iubire mascata, nevoia de afectiune si de empatie? Am decis ca ultima varianta e cea mai adecvata.
  
  Statisticile arata ca in fiecare iarna, in capitala europeana Bucuresti, mor in jur de 300 de oameni ai strazii, situatie pe care o subliniaza si “corul homelesilor”, interpretat cu mare finete de Bobo de la Fara Zahar. Maria (Mihaela Radescu) si Ioan (Mihai Gruia Sandu) sunt doi oameni fara adapost care nu au de gand sa le dea satisfactie jurnalistilor si nici strainilor (milosi din fire sau de circumstanta) murind inghetati, ci se incurajeaza reciproc sa supravietuiasca pana la primavara: “… pentru ca daca te omori acum, o sa fii unul din cei
  Citeste tot pe 4arte.ro
• Celălalt eu de Oana STOICA sursa: Dilema Veche
  În epoca post Hristos, teoria Sfîntului Pavel conform căreia “dacă dragoste nu am, nimic nu sînt” a funcţionat ca axiomă. De nedemonstrat. De necontestat. Nu ştiu dacă Sfîntul Pavel mai are dreptate astăzi. Între psihanaliza lui Freud şi gîndirea pozitivă, dragostea şi-a pierdut identitatea. Dacă ţi se întîmplă, nici nu o mai recunoşti. În spectacolul Teatrului Foarte Mic, Ca pe tine însuţi, dramaturgul Maria Manolescu inventează o poveste de dragoste pe dos, cu un limbaj propriu şi cu reguli drastice. Ţelul suprem este neiubirea, în fapt, refuzul dependenţei. Asta întrucît dragostea este generatoare de durere, iar suferinţa este indezirabilă din cauză că îţi aminteşte că eşti viu. Şi a fi viu e un lucru complicat în zilele noastre.
  Ca pe tine însuţi este o parabolă cu tentă biblică. Doi vagabonzi refac traseul lui Moise într-un plan afectiv. Îşi stabilesc o „tablă” a legilor eminamente negativă: să nu minţi,
  Citeste tot pe Dilema Veche
• Poveste din toate iernile - Ca pe tine însuți de Oana Stoica sursa: AgendaLiterNet
  Nu mă atinge. Vocea sună poruncitor şi temător deopotrivă. Refuzul tandreţii, al compasiunii, al afectivităţii de orice fel e categoric. În plus, atingerea e murdară. "Când îl atingi pe celălalt iei şi ce nu vrei de la el, păduchii, putoarea, moartea." Nu mă atinge. Nu vreau să simt. Nu pot să simt. Nu suport să simt.
  Spectacolul lui Radu Apostol, Ca pe tine însuţi începe de la statistică. În fiecare iarnă mor în Bucureşti în medie 300 de oameni ai străzii. Mor de frig, de boală, de foame. În spatele fiecărui om este o poveste şi plecând de la fapte reale (www.capetineinsuti.ro), Maria Manolescu a scris o piesă. Lucrată în stilul dramAcum, împreună cu regizorul, piesa a lăsat în urmă statistica şi a ajuns în mijlocul sentimentelor. Umanul a înlocuit socialul, cifrele au devenit indivizi.
  Te iubesc deci te alung
  Aceasta este povestea lui Ioan, a Mariei şi a lui Rafa, Rafael, arhanghelul iubirii şi al vindecării, adică de ce are omenirea
  Citeste tot pe AgendaLiterNet
• Actori admirabili salvează un text șubred de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  Revine în repertoriul Teatrului Foarte Mic, scriitoarea Maria Manolescu – romancier şi dramaturg. După “Sado Maso Blues Bar” în regia Gianinei Cărbunariu, ne propune acum “Ca pe tine însuţi” în regia lui Radu Apostol. Constant, Maria Manolescu se dovedeşte preocupată de teme dramatice speciale. În “Sado Maso Blues Bar” încerca un comentariu dramatic despre degringolada tinerei generaţii aflată în căutarea de soluţii existenţiale. O temă specială, viaţa “homeleşilor”, cei care trăiesc fără de casă la periferia societăţii o abordează în actualul său text, Maria Manolescu. Este o relatare tragică, inspirată dintr-un fapt real, expusă însă, şubred sub aspect dramatic. Personajele centrale sunt Maria (Mihaela Rădescu) suferindă psihic şi Ioan (Mihai Gruia Sandu), preot se pare cândva, ajunşi homeleşi, care îşi caută cu disperare comunicarea cu lumea şi chiar iubirea. Cei doi se întâlnesc cu Rafa (Viorel Cojanu),
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• Realismul poetic al homleşilor de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  Practica actuală a dramaturgiei noi începe să se osifice – cărările tăiate acum un deceniu prin pădurea virgină şi ostilă a metaforei şi esopismului au devenit adevărate bulevarde, pe care se încolonează în marş tot mai mulţi adepţi şi practicieni convinşi ai realului, documentarului, noului, ai lui cu şi despre noi înşine. Singurul care metamorfozează planificat materialul, obţinut fie şi prin alchimia documentării, e Peca Ştefan, singura care converteşte „adăparea“ la real în discurs scenic critic şi problematizant e Gianina Cărbunariu, singurul care mixează textul, spaţiul de joc, actorii şi spectatorii într-un cocteil de intervenţie socială formatoare e Bogdan Georgescu.
  Exagerez, mai sînt şi alţii. Din păcate, însă, în viziunea cantitativ-calitativă, cu cît spaţiul dramaturgiei contemporane se extinde, cu atît ideile par să se asemene mai abitir.
  Probabil că de aceea Ca pe tine însuţi – text al Mariei Manolescu,
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Când ninge peste Bucureşti... de Robert Bălan sursa: România Liberă
  Care sunt şansele pentru un tânăr dramaturg ca toate textele sale montate să ajungă şi spectacole bune? E cu noroc, e cu ştiinţă, e doar rezultatul unei foarte bune comunicări şi afinităţi cu regizorul? Nu ştiu. Cert e că Mariei Manolescu i-a ieşit din nou.
  A fost mai întâi spectacolul de la Teatrul Foarte Mic al Gianinei Cărbunariu „Sado maso blues bar", apoi montarea lui Radu Apostol de la Iaşi, „With a little help from my friends". Autoarea revine cu o nouă piesă la Teatrul Foarte Mic, un text montat tot de Apostol, unul dintre fondatorii Dramacum, grup al cărui scop este vitalizarea dramaturgiei noi româneşti, nu numai prin găsirea de noi autori, dar şi prin lucrul comun între autor şi regizor la dezvoltarea pieselor. Iar Maria Manolescu, autoare şi a două romane (ultimul lansat recent la Bookfest), este doar unul dintre numele impuse în peisajul teatral de către acest grup.
  „Uită toate ştirile tari pe care le-ai văzut.
  Citeste tot pe România Liberă