editeaza

• 1
• 2
• 3
• 4

• Caligula e viu de Ioana Sileanu sursa: Yorick
  Prima bucurie mi-a fost să aflu că Scipio este Balázs Bodolai, iar Cherea, Loránd Váta.
  Pe parcursul spectacolului lui Mihai Măniuţiu de la Teatrul Maghiar din Cluj mi s-a dizolvat dramul de scepticism vizavi de distribuirea lui Áron Dimény în rolul lui Caligula. Un joc aproape impecabil, în cheia în care a gândit, pesemne, Mihai Măniuţiu încarnarea personajului Caligula: crud, încărcat de un sălbatic dispreţ, cu o căutătură mocnind a nebunie. Durerea revelaţiei futilităţii existenţei, odată cu moartea iubitei sale surori şi amante Drusilla, setea de absolut, ne dezvăluie un Caligula ce opacizează ivirile de umanitate din text – se pare că regizorul n-a vrut să dea voie empatiei cu personajul.
  Chiar şi relaţiei cu Scipio îi lipseşte încărcătura de duioşie – întâlnirile au o doză reţinută, aproape imperceptibilă de tandreţe.
  Regizorul scurtează până şi monologul din faţa oglinzii, eliminând partea umanizantă din text,
  Citeste tot pe Yorick
• Albert şi show-ul de Paul Boca sursa: Art Act Magazine
  Într-unul din Caietele lui Camus se găseşte o schiţă a unui alt eventual epilog al piesei Caligula: „Nu, Caligula nu este mort. El este aici, el este acolo. El este fiecare dintre voi. Dacă v-ar fi dată puterea, dacă aţi avea suflet, dacă aţi iubi viaţa, aţi vedea dezlănţuit acest montru sau înger pe care îl purtaţi în voi înşivă. Timpul credinţei noastre că lucrurile pot fi frumoase şi pot înceta să fie absurde este pe moarte. Adio, mă întorc la istorie, acolo unde stau înlănţuiţi cei care se tem să iubească prea mult”. În varianta din piesă, desigur, textul apare diferit, deşi ideea se menţine. Faptul e foarte relevant în ceea ce priveşte maniera de lucru a dramaturgului Camus: el nu scrie piese de teatru, ci scrie, mai degrabă, lucrări filosofice care se folosesc de scenă. Sigur, la modul formal, putem vedea în ele, ca şi în cele a le lui Sartre, de pildă, despre piese de teatru la modul real. Aş îndrăzni să spun, însă,
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• “Caligula” cu muzică maramureşeană, la Teatrul Maghiar de Ovidiu Cornea sursa: Ziua de Cluj
  Câteva sute de persoane au asistat miercuri seară, în sala mare a Teatrului Maghiar de Stat Cluj, la premiera spectacolului “Caligula”, după Albert Camus, în regia lui Mihai Măniuţiu.
  Regizorul a folosit un decor în care piese centrale au fost obiecte specifice parcurilor de joacă pentru copii, precum un tobogan uriaş, un leagăn şi un balansoar. O altă "surpriză" a constituit-o muzica aleasă, maramureşeană, presărată pe parcursul mai multor pasaje scenice. Regizorul a mai montat spectacolul "Caligula", în 1996, la Teatrul Bulandra. Mihai Măniuţiu a precizat într-un interviu realizat de Visky Andras, care a semnat dramaturgia, şi publicat în caietul-program al spectacolului, că există o diferenţă de concepţie între cele două spectacole. Spre deosebire de cel de la Bulandra, când în privinţa Drusillei accentul cădea pe "sora-amantă", de această dată accentul a fost pus pe Drusilla, "sora-copil".
  Regizorul a adăugat că, în opinia sa,
  Citeste tot pe Ziua de Cluj
• Terenul de joacă cu Moartea de Claudiu Grozea sursa: Revista Tribuna
  N-am văzut prima montare a lui Mihai Măniuțiu cu Caligula de Albert Camus, realizată în 1996 la București. Nu pot aprecia, astfel, dacă noua punere în scenă de la Teatrul Maghiar din Cluj, cu același text, în martie 2011, e „polemică”, așa cum regizorul susține în interviul din caietul-program. Nici nu e relevant, cred, acest lucru, decât pentru specialiștii teatrali preocupați de poetica dramatică măniuțiană, mai puțin pentru spectatorii de zi cu zi. Trebuie s-o spun de la început, spre deosebire de foarte puternica montare cu Woyzeck, încă evocată de public, ori de hermeneutica desăvârșită din Moartea lui Danton, Caligula mi-a părut un spectacol ceva mai ezitant în edificarea scenică. E un spectacol notabil, fără îndoială, însă nu are o amprentă evidentă, nici ludică, nici rațional-distantcerebrală, ca în alte creații, mai vechi sau mai noi, ale lui Mihai Măniuțiu. Deși grila de interpretare regizorală e de joc crud, dureros, (auto)distructiv, dar derulat sub umbra pâcloasă a unei rațiuni nemaicontrolate, un anume tempo psihologizant – a fost impresia mea la premieră – dă spectatorului o senzație de oboseală și respingere a acțiunii scenice.
  Acesta ar fi reproșul principal, pentru că, altfel, spectacolul e gândit într-un spirit semantic ce nu trădează litera camusiană și susținut de un joc actoricesc de cea mai bună calitate. Ca multe alte montări de Măniuțiu, Caligula nu este o punere în scenă inocentă. Dimpotrivă, situația dramatică este potențată de viziunea regizorală, astfel că intriga capătă accente diverse. Caligula poate trezi, în această versiune, empatie, ceea ce este surprinzător, dat fiind jocul său gratuit și sinistru cu moartea. Totuși, deriva sa intimă este sesizabilă, așa cum evidentă este și incapacitatea de reacție a celor din jurul lui, care tolerează abuzurile și pun la cale comploturi virtuale, în timp ce-l adulează pe satrapul care le măcelărește rudele. Un anume orizont politic – difuz prezent în toate spectacolele recente ale regizorului clujean –, o anume statuare a omului în orizontul Istoriei apar și în Caligula, situația dramatică devenind dintr-o întâmplare înregistrată de istorici o poveste exemplară.
  După cum afirmă și în interviul deja menționat, Măniuțiu descarcă povestea camusiană de conotația sexuală a relației lui Caligula cu sora sa Drusilla – dezbătută de exegeții autorului – a cărei moarte provoacă și deriva eroului. Totuși, ceva din aceasta apare de-a lungul spectacolului, transpusă însă în interacțiunea lui Caligula cu Caesonia, „femeia stearpă”, pe care împăratul încearcă, într-un joc erotic sadic, s-o stranguleze. Ideea de gratuitate a crimei este prezentă permanent și, prelungind grila hermeneutică, Caligula se poartă precum un copil inconștient de consecințele faptelor sale. Nu întâmplător, spațiul de joc e gândit de Adrian Damian, creatorul decorului, ca un mare parc de joacă, cu tobogane, leagăne, balansoare, iar Caligula preia în maniera sa bolnavă exact habitudinile ludice ale infantei Drusilla, în locul căreia „se joacă”. Un semn contrar apare la nivelul costumelor (concepute de Vladimir Turturică), apropiații împăratului purtând la un moment dat zeghe de pușcăriași, expresie limpede a statutului lor de prizonieri ai bunului-plac imperatorial, dar și a indeciziei ce-i caracterizează. Muzica lui Șerban Ursachi, masterizată pe acorduri folclorice, tot cu aparență tonică, dinamic-ludică, completează această celebrare a ne-vieții pe care o exersează Caligula în actul său de (sin)ucidere provocată. Interpretarea actoricească a potențat corect viziunea regizorală, de la mobilul și versatilul Dimeny Aron în rolul titular – cu mici ezitări de forță scenică, totuși – la ambigua în atitudine Caesonia (Kezdi Imola), care nu înțelege decât târziu jocul lui Caligula, ori la grupul curtenilor, cu destine individuale pregnante, dar magmatizați de postura victimală comună (Vata Lorand, Sinko Ferenc, Bodolai Balazs, Keresztes Sandor, Salat Lehel, Szucs Ervin, Orban Attila, Kollo Csongor, Balla Szabolcs). Un maestru de ceremonii, cu rol de „observator celest”, într-un fel, este Helicon (Molnar Levente), în timp ce Drusilla (Kantor Melinda) apare în scenă doar ca un corp de care Caligula nu se poate despărți, și a cărei mască neutră o afișează și el la un moment dat.
  „Am jucat teatru. Fiecare om poate juca tragediile cerești (s. m.) și lua chip de zeu”, replica pe care Caligula i-o spune lui Scipion, e probabil cheia de boltă a acestei montări, al cărei final – în care împăratul, ucis de nobili, e pus pe o roată ce preia strălucirea lunii pe care și-o dorise – încarcă simbolic întreaga acțiune. Caligula este un spectacol care-și distanțează spectatorii, iar aceasta e doza sa de risc artistic. Reflecția ulterioară, însă, dovedește că e un spectacol bine articulat semantic. Rămâne ca fiecare privitor să decidă cât de risca(n)tă a fost opțiunea lui Măniuțiu de această dată.