editeaza

• 1
• 2
• 3

• Nu stă pe loc sau nu se mișcă, oricum nuanțele se pierd. de Nona Rapotan sursa: BookHub
  Văzusem în ianuarie montarea aceleiași piese de la Teatrul de Artă, numai că acolo titlul este un pic diferit – Când timpul stă pe loc. Vladimir Anton a preferat titlul Când timpul nu se mișcă. Este o diferență evidentă între cele două titluri, care ar fi trebuit să se regăsească și la nivel de construcție a rolurilor și situațiilor de joc. Numai că n-a fost să fie. A sta pe loc te duce cu gândul la stagnare, căutare de sens a celor ce ți se întâmplă, pe când a nu se mișca îți induce ideea de regres, pentru că mișcarea noi o asociem, aproape involuntar, cu evoluția, cu progresul.
  Despre dramele celor care participă, într-un fel sau altul la un război, s-au scris mii de pagini. Iar războaiele contemporane dau naștere unor suferințe de neescaladat adeseori, pentru că traumele sunt pe măsura atrocităților văzute sau trăite direct în timpul conflictului. Sindromul postraumatic devine bază a tramei piesei scrisă de Donald Matgulies,
  Citeste tot pe BookHub
• Acest articol nu are rost de Alexandru Ivănoiu sursa: Agenda LiterNet
  În drumul meu cu taxiul de la Odeon, unde am văzut Când timpul nu se mişcă (Regia: Vladimir Anton) la Vatra Luminoasă am văzut un om cu umbrela ruptă, o doamnă fără casă într-un intrând de bloc şi 16 oameni fără umbrelă mergând prin ploaie. Prin cap îmi trecea doar că sunt sute în tot Bucureştiul pe care nu-i vede nimeni. Întrebarea este: acest articol îi ajută cu ceva? Poate o să provoace aceeaşi reacţie pe care o aveam şi eu: "Doamne ce bine că eu sunt aici (în taxi) şi ei acolo".
  Pentru cei care au văzut Când timpul nu se mişcă ce am spus capătă un sens, pentru ceilalţi: imaginaţi-vă că oamenii ăia nu se apără de ploaie, ci de bombe şi gloanţe, eu nu sunt în taxi, sunt acolo cu ei şi eu nu scriu despre ei, îi fotografiez. Cam asta face Sarah (Alina Berzunţeanu). Trăieşte din durerea altora. Banii îi căştigă din poze, dar ea trăieşte din durere. La polul opus o avem pe Mandy (Ioana Anastasia Anton) care trăieşte din
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Viaţa ca subiect de breaking news de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Cele câteva zile petrecute la ediţia a X a a Festivalului Zile şi nopţi de teatru la Brăila mi-au îngăduit să văd spectacolul cu piesa Când timpul nu se mişcă de Donald Margulies, montat de Vladimir Anton la sala Studio a Teatrului Odeon din Bucureşti. Spectacolul fiind proiectul câştigător al concursului Tineri regizori-Texte contemporane, ediţia a treia. Donald Margulies e un industrios autor de piese de teatru, cu teme inspirate din realitatea cea mai acută, de imediată, stringentă actualitate. Vladimir Anton este un tânăr regizor mai mult decât promiţător, spectacolul lui cu Priveşte înapoi cu mânie, realizat la Teatrul Sică Alexandrescu din Brăila, fiind, fără doar şi poate, unul foarte bun. Vladimir Anton ştie să întocmească distribuţii performante, are deja ştiinţa lucrului cu actorii. Pusă în evidenţă de spectacolul braşovean şi recompensată prin faptul că Ada Galeş a primit la Gala Uniter din mai 2016 premiul pentru cel mai
  Citeste tot pe Adevărul
• Când timpul nu se mişcă. Un Breaking News banal de Alina Epingeac sursa: Yorick
  Şoc. Breaking news. Trăim într-o lume în care scandalul, violenţa, crima şi sângele au devenit entertainment. O poză cu un ostatic decapitat strânge Like-uri pe Facebook. La un click distanţă asistăm, lungiţi comod în pat cu laptopul în braţe, la crime după bunul plac. Trecem cu aceeaşi nepăsare peste o ştire despre cele şapte beneficii ale lămâii şi peste una despre copii mutilaţi. Punctele de rating transformate în multe zerouri adăugate în conturi justifică orice. Totul pentru audienţă. Totul pentru public, pentru informare, pentru transparenţă, pentru adevăr. Am ajuns să nu mai putem deosebi obiectiv adevărul de povestea livrată. Nu mai credem nimic. Nu ne mai interesează nimic. Fie că suntem sceptici, fie că avem propria versiune de teorie a conspiraţiei, fie că aşteptăm cuminţi raţia zilnică de senzaţional, am devenit unanim la fel de impermeabili şi de etanşi. Avem destule necazuri şi probleme. Lipsurile noastre ne fac la fel
  Citeste tot pe Yorick
• Camera obscură a iubirii de Doru Mareș sursa: Yorick
  După excelentul „Priveşte înapoi cu mânie”, al lui Vladimir Anton, văzut acum nici două luni la Teatrul „Sică Alexandrescu” din Braşov, evident am ajuns în Studioul de la subsolul Odeonului extrem de curios. De data aceasta, punctul de plecare este textul unui cunoscut dramaturg american, Donald Margulies. Să amintesc faptul că regizorul are o bună intuiţie a dozajului, ştie cum trebuie să funcţioneze detaliul scenografic şi, mai ales, să provoace reacţia de nuanţă în asumarea de către actori a noilor lor identităţi (de o seară? de o viaţă? habar nu am, oricum toţi suntem palimpseste).
  Zice Margulies: „Când timpul nu se mişcă nu este o piesă politică, ci, în primul rând, o poveste de dragoste.” (pe care, să nu uit, regizorul şi-o traduce singur şi foarte bine o face). Eeei, dar ce nu este (măcar psihanalitic) o poveste de dragoste? Şi, în definitiv (vorba unul banc vechi-vechi) de care dragoste? Fiindcă, în ordinea alchimiei
  Citeste tot pe Yorick