De la Solomon la Jung, prin gnosticism şi androfobie - Cântarea Cântărilor de Alexandra Băcanu sursa: Man.In.Fest
Interpretare a unui poem, spectacolul nu putea fi altfel decât... poetic. O poezie cu mesaj, ce-i drept, deşi unul destul de criptic. Probabil mulţi au plecat acasă năuci, cu mii de explicaţii posibile pentru fiecare infim gest de pe scenă. Pentru că este unul din acele spectacole unde o urmă de praf stingheră, pe pantalonii unui personaj, te face să te întrebi dacă nu e cumva o metaforă pentru futilitatea vieţii, sau pentru facila coruptibilitate a sufletului uman, ori pentru eterna reînnoire a vieţii prin moarte, sau... Alternativa la intrarea în problematici labirintice care, nu numai că nu-ţi permit să savurezi ce se întâmplă pe scenă, dar mai creează şi complexe, ar fi să înţelegi că nu trebuie, ca la şcoală, să analizezi fiecare virgulă.
Dincolo de simbolistică, există aici un ritm care te prinde şi, deşi uneori trenează şi plictiseşte prin lentoare şi exces de subtilităţi, compensează prin momente energice şi prin tensiunea care decurge, paradoxal, din repetivitate. Privind în urmă, ceea ce rămâne în memorie e impresia de extremă fluenţă, de curgere, în mare parte datorată interpretei principale, a cărei eleganţă şi mişcări incredibil de uşoare contrastează puternic cu acelea, greoaie, ale clovnilor, sau ale maimuţei-om. Vizual, Cântarea Cântărilor are momente impresionante, normale dacă ne gândim că nu beneficiază de nici un fel de dialog, singurele cuvinte rostite fiind versurile psalmului.
Dacă virgulele nu trebuie analizate, semnele de exclamare, în schimb, da. Pentru că, atunci când metafora îţi ţipă în faţă, trebuie să uiţi de melodie, să devii serios şi, respectuos, să dai complice din cap a înţelegere. Într-o perioadă când spiritualitate înseamnă adesea trei cruci la repezeală când treci pe lângă vreo biserică, Cântarea Cântărilor se vrea, poate într-un mod puţin pretenţios, dar nu neavenit, o Sophia purtătoare a Iubirii într-o lume de clovni groteşti şi oameni-maimuţe. Adică puţin misticism în mijlocul unui sec pragmatism generalizat.
Cine e Sulamita / Sophia? Primul nume este acela al iubitei căreia îi este închinat psalmul lui Solomon. Care devine, prin extensie, Sophia, noţiune împrumutată din credinţa gnostică, reprezentând feminitatea divină (sau divinitatea feminină?), protectoare a iubirii, pe care trebuie să o aperi de \"paznicii meterezelor nopţii\"(care sunt, bineînţeles, forţe masculine). E, într-un fel, eterna luptă dintre lumină şi întuneric, transpusă în termenii unei lupte între sexe, acolo unde femeia e lumină, iar bărbatul-întuneric.
Jung adoptă credinţa gnosticilor în Sophia şi îşi afirmă convingerea că era modernă va fi marcată de această înţelepciune, esenţial feminină. Spectacolul e o încercare de a face tocmai acest lucru. Sau, mai bine zis, de a proiecta o imagine a feminităţii-iubire în lume. Hărţuită, agresată, fragilă şi, în acelaşi timp, incredibil de puternică, Sophia câştigă, încet, încet, teren. E stânjenită de rochiile de mireasă în care o îmbracă \"fiicele Ierusalimului\", preferând o inocentă nuditate.
Scena aduce, cumva, cu un proces de domesticire a unui animal, sau de civilizare a unui sălbatic, unde sălbaticul sfârşeşte prin a-şi fascina \"dascălii\", iar rolurile se schimbă: ca hipnotizate, femeile încep să repete dansul Sophiei. E, aici, vechea opoziţie între libertate şi forma socială, corectă, dar limitativă. În final, ca o mamă sau ca o iubită tandră, Sulamita unge cu ulei parfumat trupuri de femei şi bărbaţi, într-o reconciliere a sexelor şi ca un semn al vindecării ei, după agresiunea clovnilor. Într-un mod previzibil, dar nu mai puţin fericit, \"iubirea învinge\", iar umanitatea e purificată şi binecuvântată de atingerea ei.
