Acest anti-teatru ionescian, capătă în viziunea lui Victor Ioan Frunză o dimensiune aparte; obişnuiţi până acum cu montări lipsite de regie, caracterizate prin simpla zicere scenică a unor fraze absurde, ne vedem acum puşi în faţa unor personaje care, prin iscusinţa actoricească şi regizorală, reuşesc să sugereze relaţii interumane. Chiar daca şi în această montare cuvântul şi frazele absurde rămân suverane, ele au, totuşi, capacitatea de a revela sensuri şi semnificaţii noi. Mai mult decât un discurs despre lipsa de comunicare din cuplurile moderne, spectacolul lui Frunză devine un discurs despre umbre/urme ale unor cupluri. Pe de-o parte Virginia Mirea şi Florin Dobrovici (cuplul Smith) reuşesc să zugrăvească o relaţie dezbrăcată de ideea de cuplu, un El şi o Ea care vorbesc. Vorbesc fără a discuta, fără a se asculta, fără a-şi dori să se facă înţeleşi. El mângâie statuia unui buldog, Ea stă în braţe cu o pisică inertă.
Citeste tot pe
Yorick
