La colt: Sminteala cheală de Grid Modorcea sursa: Tricolorul nr. 1492
Istoria literaturii, a teatrului, a artei, în general, s-a situat la limita normalităţii. Chiar devierile confirmă regula clasicismului, care impunea drept principiu absolut măsura. P înă şi Shakespeare, în ciuda smintiţilor lui, Hamlet, Falstaff, bufonii şi alţii, are o infraestetică bazată pe regulile aristotelice. Medeea, ieşirea ei din minţi, era considerată excepţia care confirmă regula. Toate epocile trecute, din antichitate şi pînă la romantismul tîrziu, se menţin între limitele principiilor clasice. Ruptura radicală, pregătită de experienţele secolului 19, vine însă o dată cu avangardismul secolului 20. Formele clasice, stabilite şi prestabilite de tradiţie, sînt deodată bulversate. Sminteala care trăia latent, care mocnea în structurile înaintaşilor, prin nu ştiu ce semn al lui Carravagio sau Goya, izbucneşte deodată şi îşi cere făţiş drepturile la viaţă. Să nu ne mai ascundem, strigă ea, natura artei sînt eu, Sminteala: L’art c’est moi! Ceea ce era definit ca un sistem de convenţii, devine deodată o frînă şi este înlocuit de un limbaj nonconvenţional. Se petrece o rupere de orice norme şi convenţii, de orice sistem concesiv. Libertatea de expresie îşi reintră în drepturi, sînt aruncate toate cîrjele epice, plastice sau teatrale şi arta iese în stradă, se amestecă firesc cu marginalii, cu homeless-ii şi gunoaiele, pe care le asimilează, le înglobează şi realizează o nouă sintaxă, o nouă combinaţie a elementelor ordinare, moarte, disparate, insignifiante, cărora le dă o nouă semnificaţie, un nou orizont. Creează deodată un nou om, într-o lume nouă. Secolele se concentrează în decenii. Ceea ce era o ardere de două mii de ani, de mii de ani, devine un fenomen imploziv, sincretic, care se petrece în scurt timp. Şi e suficient, din muntele de exemple ale avangardismului, să ne oprim asupra piesei C întăreaţa cheală de Eugéne Ionesco, care este o expresie totală a smintelii. Avînd părinţi în Caragiale şi Urmuz, cum declară el, Ionesco produce cea mai radicală răsturnare din istoria teatrului, revoluţionînd total comunicarea. Piesa se joacă la Paris de aproape 60 de ani neîntrerupt. Dar parisienii au transformat-o într-o piesă realistă. Am văzut de curînd montarea lor la Teatrul Huchette. Adică ceea ce la Ionesco era absurd, a devenit o realitate normală. Realitatea e mai absurdă decît absurdul. Şi, în general, montările pe care le-am văzut în ultimii 20 de ani, chiar şi ale altor piese, precum Scaunele, Amedeu sau Rinocerii, sînt în această notă a reconvertirii textului la realitate. Se elimină ceea ce are el mai bun, sminteala, şi se recurge la simboluri ieftine, la o logică accesibilă, se face un fel de traducere pe înţelesul tuturor, aşa cum procedează vulgar un Vişniec, în sensul de „vedeţi, cam aşa e şi în viaţă”! O fi, dar natura artei este smintenia. Au demonstrat-o Don Quijote, Hamlet, Prinţul Mîşkin, Dali şi alţii ca ei. Iar la Ionesco acest donquijotism este incendiar. Literatura lumii încă nu a născut un personaj ca Pompierul său, care este un personaj prometeic, adică un model de ceea ce înseamnă sintaxa focului. El vede foc peste tot, aşa cum Gelu Ruscanu vedea idei. Jocul lingvistic de-a focul este o adevărată gramatică pirophanică. Iar focul, cu toate combinaţiile sale, generează nevoia de a stinge. Dacă nu stinge, nu ia primă de la instituţie, primă care e în funcţie de numărul de stingeri. Numai că e o criză de incendii. Viaţa pompierului e dependentă de foc, adică de oamenii smintiţi care lasă sursele de foc nestinse, care dau foc la case, la grajduri, la biserici, ca în piesa lui Mayenburg Chip de foc. E o criză de piromanţi. Sau apar artişti ca Daniela Frumuşeanu care converteşte focul în Cărţi magice, în artă. Viziunea pompierului este la propriu incendiară, fiindcă el vede incendii peste tot. Şi nu mici focuri de paie, ci arderi apocaliptice. Iar poezia iubitei sale, Mary, menajera pentru care el venise să-şi stingă focul inimii, intitulată chiar Focul, este tot atît de smintită ca şi urmuziana povestire Guturaiul, pe care el le-o spune gazdelor. Normal, în sintaxa focului intră şi anecdotele sau fabulele, una mai absurdă decît alta, povestite de personaje. Recent, am văzut montarea acestei piese de către un grup de studenţi ai Universităţii Hyperion, de la diferite clase, în regia lui Crista Bilciu, care au ilustrat piesa în acest spirit, adică au readus smintenia ei în prim-plan, amputînd începutul şi pornind spectacolul din momentul cînd familiile Martin şi Smith sînt împreună. Cu nişte lanterne prin care se autoluminează, tinerii actori Anda Saltelechi (doamna Martin), Cristian Neacşu (domnul Martin), Ioana Zărnescu (doamna Smith), George Creţu (domnul Smith), Daniel Mecu (Mary), Andrei Negoiţă (pompierul) şi Cristina Pleşa, într-un personaj nou (pendulul), căpătă acele umbre prin care îşi desfigurează personajele, devin groteşti, măşti scoase parcă din Capriciile lui Goya. Apoi, la ticurile verbale cunoscute, se adaugă ticuri muzicale, un fel de vocalize parodice ale unor partituri celebre, precum Oda Bucuriei. Evident, nu mai trebuie spus că limbajul este total neconvenţional. şi alte montări merg pe această direcţie, dar aici lipsa de convenţie se converteşte într-o nouă valoare, neglijată pînă acum, smintenia. Desigur, actorii sînt încă necopţi, sintaxa gestual-lingvistică, robotizată, nu este perfect stăpînită, ei au stîngăcii inerente, dar direcţia e bună. Este spre ceea ce realizează Radu Gheorghe la Teatrul Mic în Jacques sau Supunerea, o adevărată bijuterie a smintelii. Momentul lui iese total în evidenţă, pentru că întreg contextul montării este fad, cu intenţia de a face transparent ceea ce arătam mai sus, că în text se face referire la o anumită realitate. La care? Căci cine vrea ca mireasa lui să aibă trei nasuri, cum vrea Jacques, ba să fie cît mai urîtă, ca în cubismul lui Picasso? Nu, arta smintelii nu face referire la nici o realitate, decît la realitatea intrinsecă operei de artă, la natura ei interioară, care este aceea a focului: ardere, mistuire, flacără, stingere, explozie, potolire, vijelie, scrum, vîlvătăi, mocnire, scînteie, foc de paie, incendiu devastator, înăbuşire, apocalipsă. Piesa lui Ionesco are legătură cu realitatea cum are legătură cu Cî ntăreaţa cheală. Adică nici o legătură. Singura legătură, care uneşte nonsensul, este sminteala. Sminteala cheală. Pură. Ea justifică frumuseţea absurdului şi orice libertate de cunoaştere.
Cum se mai piaptana "Cantareata cheala" la T.S. PODUL de Dana Marinescu sursa:
Sâmbătă, 22 noiembrie, mare nebunie la Teatrul Podul! Şase capete vorbitoare, decupate in întuneric numai de halo-ul unei lanterne, un dulap în flăcări şi o hipnotizantă cântăreaţă cheală, care intonează Barcarolle de Offenbach, luminată palid de flacăra unei lumânări - iată ultimul spectacol regizat de Crista Bilciu.
Frumoşii nebuni care au pus în scenă ideile tinerei regizoare sunt Anda Saltelechi, Ioana Zărnescu, Cristina Pleşa, George Creţu, Cristian Neacşu, Andrei Negoiţă şi Daniel Mecu, studenţi ai Universităţii "Hyperion", la clasele coordonate de profesorii Tomi Cristin, Maia Morgenstern, Amalia Ciolan şi Victor Radovici. Spectacolul lor a încheiat Festivalul Naţional Studenţesc "Eugen Ionesco" 2008 cu o cascadă de râsete şi ropote de aplauze. Timp de 50 de minute, actorii s-au jucat, plini de dezinvoltură şi spontaneitate, prin noianul de cuvinte ionesciene, speculând foarte bine situaţia în care se află familia Smith şi Martin: o vizită convenţională, în care politeţea este dusă în extremă.
Simplitatea apariţiei lor (feţe fără corp, grimate cu alb, luminate de lanterne de parcă ar fi nişte note muzicale pe un portativ) a adăugat spectacolului o notă de eleganţă, scoţând în evidenţă expresivitatea actorilor şi talentul cu care mânuiesc arta improvizaţiei.
Ne-a amuzat copios şi coloana sonoră, în care am recunoscut celebra Simfonie a 5-a a lui Beethoven, intonată din oftaturi şi "Oda bucuriei" a aceluiaşi Ludwig Van, alcătuită din hohote de râs şi gemete.
Un spectacol care ni s-a părut prea scurt, cu o propunere foarte valabilă, absurd de frumoasă, de care maestrul Eugen Ionesco ar fi fost mândru.
