editeaza

• 1
• 2
• 3
• 4
• 5
• 6
• 7

• “Câtă speranţă”… sau cabaretul cu angoase de Alexandru Bumbaş sursa: Yorick
  N-aş putea vorbi despre ultimul spectacol al lui Radu Afrim folosind aprecieri de tipul „îmi place/ nu-mi place” sau „e un spectacol bun/ e un spectacol prost”, întrucât, „Câtă speranţă”, pus în scenă la Teatrul Odeon din Bucureşti, nu poate fi încadrat în astfel de limite.
  Din punctul meu de vedere, limitele lui nici măcar nu pot fi stabilite cu precizie deoarece îmi pare că, de data aceasta, regizorul ne pune în faţă o adevarată ars poetica a întregii sale creaţii regizorale. „Câtă speranţă” este un spectacol de aproape 3 ore, în care Radu Afrim reuşeşte să înglobeze întregul său univers creator, şi totodată, reuşeşte să expună propria concepţie despre artă, despre lume şi, poate, despre viitor. Este un spectacol în care regăsim afrimismul în toată complexitatea lui: personajele cu identităţi incerte, simboluri şi metafore animaliere, song-uri halucinante, costume kitsch şi stări extreme ale unor conştiinţe
  Citeste tot pe Yorick
• Teatru: Câtă speranță (20 de tripuri deep) de Cristina Petrescu sursa: Metropotam
  Am stat mult sa ma gandesc cum sa incep si ce sa va povestesc despre noua piesa a lui Radu Afrim de la Odeon. Odata suprimate impulsurile impresiilor "la cald", pot sa va spun ca spectacolul Cata speranta este realizat din scurte piese, scheciuri si monoloage din lucrarile dramaturgului israelian Hanoch Levin. Douazeci, cum zice si subtitlul, de "tripuri". Ca-s deep sau nu, e foarte discutabil. Ca-s tripuri e incontestabil.
  Trip [eng.] = 1. suma senzatiilor din timpul unei "sesiuni" de consum de droguri; 2. experienta nebuna, aiurea, haotica. In acest context, o sa ne placa sa credem ca referirile sunt la sensul al doilea, altfel o sa ne intrebam aparte ce a fumat dl. Afrim, ca tare ne-ar fi prins bine si noua in timpul celor 3 ore fara pauza de scheciuri absurde, nebune, aiurea, haotice. Trippy, cum s-ar zice.
  Spectacolul incepe cu un monolog ingenuu al actritei Virginia Rogin care ne povesteste cum si-a intalnit sotul la o piesa de teatru "de-a lui Afrim ala", la care a fost
  Citeste tot pe Metropotam
• Un eșec de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  Aproximativ douăzeci de texte scurte ale apreciatului scriitor israelian Hanoch Levin, se reunesc în “Câtă speranţă”. Este “un spectacol de Radu Afrim”, ce presupune şi o adaptare a textelor în funcţie de viziunea regizorală, după cum exemplifică şi monologul din debut “Cum mi-am întâlnit soţul” în care se comentează ironic personalitatea sa controversată.
  Textele scurte ale lui Hanoch Levin, se axează pe numeroase tipologii, selectate din viaţa reală, cu scopul de a arăta falsa lor prcepere a ofertelor existenţei, cauzată şi de singurătatea fiecărui individ, animat de o dorinţă de comunicare. Prin efectuarea selecţiei, regizorul mărturiseşte că ar fi descoperit în demersul fiecărui personaj,“speranţa”. Este însă, împlinită superficial prin discuţii sterile şi dictată de ambiţii personale. Motivarea falsei speranţe, regizorul nu o mai evidenţiază convingător în spectacolul său.
  Un personaj îşi doreşte un partener
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• The imaginarium of doctor Afrimus - Câtă speranţă de Oana Stoica sursa: Agenda LiterNet
  Fabulos, -oasă, fabuloşi, -oase, adj. 1. (Despre sume de bani, preţuri, averi), care depăşeşte orice închipuire; enorm, extraordinar. 2. Care aparţine lumii fabulelor, a legendelor, a mitologiei; fantastic, minunat. 3. (adesea substantivat, n.) Imaginar, ireal. - Din fr. fabuleux, lat. fabulosus.
  Fabulosul. O noţiune care se regăseşte cu greu în teatru, în timp ce cinematograful abundă de Harry Potter-i, Frăţii de Inele, Alice-e în ţara minunilor sau Doctor-i Parnassus. Să ne gândim doar la munţii suspendaţi din Avatar, nu se califică ei în categoria "fabulos"? Filmele trăiesc acum din această fantezie debordantă convertită la 3, 4, x D ori IMAX pentru a face faţă asaltului cinematografului de acasă, piratat de pe net. În teatru, apelul la fabulos are alte rosturi. Dramaturgia contemporană, în mare parte austeră, interesantă prin temă şi replică şi mai puţin prin spectaculos, a reîntors teatrul la minimalism, la relaţii, la un
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Ce humor aveţi, domnu' Afrim! - Câtă speranţă de Cătălina Miciu sursa: Agenda LiterNet
  1. Repetiţia.
  Cadou de ziua ta, poţi veni într-o zi la repetiţii. Mesajul ăsta m-a făcut să sar în sus de bucurie. Adevărul este că în secret îmi dorisem mereu să văd ce se întâmplă la o repetiţie de-a lui Afrim, deşi am fugit mereu de poveştile de dinaintea spectacolului. Îmi plac surprizele şi nu vreau să ştiu ce se întâmplă în bucătăria spectacolului, vreau numai bucuria şi poza pentru invitaţi din sufragerie. Dar acum, după ce am văzut peste zece spectacole semnate Radu Afrim, părea că e timpul să intru în bucătărie.
  Era început de ianuarie, frig şi dimineaţă. Rămăsese că voi fi acolo la 11. Am dibuit cu greu uşa de la intrarea actorilor, asta după ce am intrat peste o altă repetiţie şi după ce m-am rugat în gând să nu fie ăla spectacolul. Intrarea bună, găsită cu ajutorul cuiva din teatru, m-a condus direct pe scenă. Din spate, cum îi vedeam, 10-12 actori cântau, balansându-şi mâinile pe lângă trupuri.
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Speranţe care mistuie de Răzvana Niță sursa: Port.ro
  Radu Afrim a dat din nou lovitura pe piaţa autohtonă (încă destul de cuminte) a spectacolului de teatru. Montarea ne oferă prilejul intrării într-un cabaret, un show pop art, o întâlnire cu sufletele măcinate, mistuite de speranţă.
  Totul se întâmplă (de fapt, Nimicul se întâmplă) într-un spaţiu al vecinătăţii. La limită, toţi protagoniştii sunt vecini de existenţă, de supravieţuire într-o curte interioară încăpătoare cât Grădina Raiului. Hanoch Lavin ne propune un univers dramaturgic cu totul special, teme aparent casnice, relaţii interumane fracturate, un amalgam de ironie şi cinism. Spectacolul are un umor tăios, aseptic, foarte british dar şi ionescian, într-o excelentă traducere a textului semnată de Doru Mareş.
  Toate personajele din cele "20 de tripuri" sunt aproape stigmatizate de incapacitatea de a-şi conştientiza atipicul, eşecul, ratarea. Ele nu se pot vindeca de naivitate. Vor afla că viaţa nu iartă şi moartea e campioană
  Citeste tot pe Port.ro
• Câtă speranţă… sau împăratul e gol! de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Radu Afrim este o modă în teatrul românesc contemporan. A impus, cum s-ar spune, un trend. Lumea lui e populată de travestiţi, de personaje cu sexualitate incertă, de fiinţe groteşti, de oameni întorşi pe dos. Reţetă să fie oare?!Nu ştiu de ce, în timp ce urmăream parada de „speranţe” puse să defileze pe scena de la Odeon în cea mai recentă dintre premierele lui Afrim, atât de poetico-auto-ironic intitulată „Câtă speranţă”, mă gândeam la povestea cu împăratul gol. Ştiţi povestea cu hainele împăratului. Cea în care nimeni nu îndrăznea să-i spună măreţului monarh că hainele pe care i le fac croitorii nu sunt atât de strălucitoare precum i s-a spus şi că pânza cea minunată în care se crede îmbrăcat e aer.
  Sunt douăzeci de texte scurte (care dau un spectacol lung de trei ore) ale lui Hanoch Levin, alese pentru că, în principiu, vorbesc de acelaşi lucru: cum speră oamenii. Aşezate cap la cap şi legate pe ici,
  Citeste tot pe Yorick
• Cronica - Câtă speranţă (Such Hope) de Anca Ioniță sursa: TimeOut
  Nu am înţeles ce şi-a dorit să facă regizorul Radu Afrim cu acest colaj de 20 de texte scurte ale dramaturgului israelian Hanoch Levin, care au drept punct comun “oameni care nu cer prea mult”.
  Dacă Radu Afrim şi-a propus să aducă pe scenă poezia lucrurilor mărunte din care este făcută viaţa unor oameni obişnuiţi, atunci tratarea unor momente în cheia unui spectacol de varietăţi nu se mai potriveşte cu decorul surprarealist al Iulianei Vâlsan şi nici cu proiecţiile video inserate în anumite momente.
  De altfel, la începutul spectacolului trupa de actori se aliniază la scenă deschisă, pe fundalul unei perdele de lame, în costume de variete, şi ne invită, cântând şi dansând, să petrecem câteva ore de "entertainment" alături de ei. Buuuun. Zis şi făcut. Primul text, cel în care un bărbat "speră să-şi găsească un tovarăş care să-l însoţească în fabuloasa călătorie pe trecerea de pietoni" este tratat în cheie poetică,
  Citeste tot pe TimeOut
• În faţa şi în spatele uşilor de Marina Constantinescu sursa: România Literară
  Acum patru ani, la Sibiu, am văzut un spectacol care m-a impresionat profund prin simplitatea limbajului scenic, prin tipul de scriitură emoţionant, nesofisticat, încărcat, totodată, de un strat moralizator, de ceva foarte, foarte uman. „Recviem" este spectacolul despre care fac acum aducere aminte.
  Scris şi regizat de Hanoch Levin la Teatrul Cameri din Israel. Am vorbit o vreme, în tot felul de împrejurări, despre impactul pe care l-am simţit urmărind un text care mă ducea cu gîndul şi la Bashevis Singer, şi la felul în care sînt alcătuite pildele sau basmele cu structură nestufoasă. Un tip de ironie, de tristeţe şi de disperare ţîşnea din gesturile cotidiene cele mai banale. Plecînd de la trei povestiri ale lui Cehov, Hanoch Levin transforma chiar şi tipul de limbaj prin reducerea perspectivelor, prin însoţirea observaţiilor cu un soi de umor negru, consistent, nediluat. Totul era foarte simplu spus şi pus în pagină. Lamentaţia viorii lui
  Citeste tot pe România Literară
• Afrim, tatăl unui emo kid de Gabriela Lupu sursa: Art Act Magazine
  Noua premieră de la Odeon, “Câtă speranţă”, e suficient de spooky, de ţăcănită şi de zgubilitică cât să poată fi recunoscută cu ochiul liber drept un copil legitim al lui Afrim. Uşor dezaxat şi sociopat, acest nou-născut e un emo kid. Aduce în discuţie toate angoasele, toate umorile şi fluidele sufletului şi corpului uman punându-ne o întrebare de “stilist”: “Ce facem, oameni buni: ne tăiem venele sau le lăsăm să crească lungi?”
  Cele 20 de sketchuri de Hanoch Levin care fac obiectul spectacolului aduc în poveste o droaie de personaje mici, nişte furnici care trăiesc în gol. Întotdeauna pare a fi o îngrămădeală teribilă în scenă pentru că personajul nu apare niciodată singur, ci însoţit de umbra a ceea ar fi putut fi, a ceea ce şi-ar fi dorit să fie: personajul şi umbra sa-omul şi ratarea. Dar să nu ne întristăm prea tare căci vorbim totuşi de o comicărie. O comicărie neagră, desigur că dacă n-ar fi nu s-ar povesti.
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Luminează-mă cu abulia ta de Cristina Rusiecki sursa: Art Act Magazine
  Își pune feciorelnic mîna pe fund cînd coregrafia i-o cere. Nu știi dacă își dă seama că ceilalți o iau în tărbacă sau dacă nu cumva le speculează voit slăbiciunea pentru bășcălie ca să-și încaseze doza de atenție. Conștientă tot timpul de propriul absurd și de cel al situației în care se află, își depune dorințele pe bagheta magicianului: să-i iasă cîntecelul bine... să reușească la bossa-nova. Bulgărașul de simpatie pentru lumea din jur, astupat de naivitate și de aerul rătăcit, face tot farmecul personajului jucat de Rodica Mandache în Cîtă speranță, noua premieră de la Teatrul Odeon.
  Lunga serie de inofensivi simpatici imaginați de Radu Afrim se îmbogățește cu o nouă ingenuă trecută de primele două tinereți. Început cu mămica răsfățată a Luciei Ștefănescu în Nevrozele sexuale ale părinților noștri, șirul se continuă cu diva trecută (în interpretarea Lilianei Ghiță) din Sufletul. Puncte de veghere,
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Speranţe eclectice de Cristina Modreanu sursa: Art Act Magazine
  Câtă speranță își pun teatrele într-un spectacol semnat de Radu Afrim! Câtă speranță își pun criticii într-un spectacol de Radu Afrim (nu mai zic de promoteri, că ei sunt atât de puțini că nici nu contează)! Câtă speranță își pun actorii în a lucra cu Radu Afrim! Câtă speranță au fanii lui Radu Afrim într-un spectacol de Radu Afrim! Da, asociația este facilă, dar n-am putut să mă abțin, prea e ofertant titlul. Și nu, n-o să continui cu ”Cătă speranță.. atâta dezamăgire”, deși noul spectacol semnat de Radu Afrim la Teatrul Odeon are și destule puncte slabe. Dar cine își pierde speranța în teatru din atâta lucru?
  ”Câtă speranță!” e bazat pe o suită de crochiuri semnate de Hanoch Levin, autor cu care Radu Afrim s-a mai întâlnit când a regizat piesa ”Krum” la Teatrul Național din Timișoara, și în al cărui univers de teme și personaje se recunoaște pe deplin. Se strâng și aici personaje marginale,
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Speranţe cu peşte şi paiete de Cristina Rusiecki sursa: Art Act magazine
  Un șir de căsuțe de mahala, cu uși „originale”, din lemn, adunate de pe la demolări, stau de o parte și de alta, într-un unghi care speculează adîncimea scenei. Naturalețea lor crește prin textura caldă și autentică a lemnului. De multă vreme montarea unui regizor de viziune nu a folosit un decor atît de realist, posibil și la o producție de sfîrșit de secol XIX, ca acela conceput de Iuliana Vîlsan în Cîtă speranță, de la Teatrul Odeon. Realist pînă la un punct... și anume cel din centrul scenei. Aici spaţiile se răstoarnă brusc. Seva fluidă a imaginarului topește conglomeratele rațiunii, ale convenției realiste și chiar ale structurii artistice (economia de scene și sketch-uri, trecerile dintre ele, text, extra- și paratext etc.). Punctul nodal al întîlnirii dintre căsuțele mahalalei și a celor care le populează e spaţiul fantasmei. Pattern-ul realist se stafidește pentru a face loc breșelor onirice să inundă scena.
  Citeste tot pe Art Act magazine
• MTV teatral de Robert Bălan sursa: România Liberă
  Dacă ne-am lua doar după subtitluL piesei, „20 de tripuri deep“, putem spune că noul spectacol al lui Radu Afrim de la Odeon este foarte fidel conceptului.
  Cam aşa e „Câtă speranţă“, un spectacol de aproape trei ore, fără pauză, care arată ca un fel de cabaret absurd în care nimic nu are legătură cu nimic. Spectacolul este compus din câteva fragmente din piese ale dramaturgului israelian Hanoch Levin, puse laolaltă după nici un criteriu. La acestea se adaugă song-uri, intermezzo-uri, cioace à la Afrim. De altfel, nici din texte nu se poate spune cât îi aparţin lui Levin şi cât lui Afrim însuşi.
  Spectacolul începe cu un monolog ironic la adresa spectacolelor lui Afrim. Mă îndoiesc că Levin a scris aşa ceva, deşi pe afiş israelianul apare ca singur autor. În acest prim monolog, regizorul îşi ia marja de siguranţă şi ne sugerează că, în cazul în care nu ne place spectacolul, suntem cam bătuţi în cap. Şi dacă nu ne place, zice el,
  Citeste tot pe România Liberă
• Care mai sunt speranţele oamenilor... de Marinela Tepus sursa: Cotidianul
  De o bună bucată de vreme, Teatrul Odeon merge ca pe roate. Nu ştiu cum face doamna Dorina Lazăr, directoarea instituţiei în cauză - şi o invidiez pentru asta! -, să nu se vadă în nici un fel criza. Odeonul are premiere multe şi, în general, de calitate. Făcute cu „ştaif”.
  Ultima îi aparţine lui Radu Afrim. Este vorba de „Câtă speranţă” de Hanoch Levin, traducerea Doru Mareş. Este atât de puternic afrimian acest spectacol încât, după reprezentaţie, am simţit imperios nevoia să arunc ochii pe afiş pentru a vedea cine semnează textul. Deşi am constatat că acesta îi aparţine (de drept) lui Hanoch Levin, iar traducerea lui Doru Mareş, nu cred că nu a fost (îndelung) prelucrat chiar de către regizor.
  Atât de prelucrat încât am fost tentată să cred că-i aparţine cu totul sau în foarte mare măsură! Şi n-ar fi prima oară. Radu Afrim face parte din categoria regizorilor care folosesc, adesea, textul ca pretext, ca fundament pentru
  Citeste tot pe Cotidianul
• Dividendele „sfintei scînduri“ de Liviu Ornea, Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  Liviu Ornea: Să începem abrupt: în ce limbă scrie Hanoch Levin?
  Iulia Popovici: Din cîte ştiu eu, a scris numai în ebraică.
  L.O.: Atunci cum a tradus-o Doru Mareş?
  I.P.: Din franceză, din cîte pot să-mi imaginez. Nu mă întreba de ce.
  Sorgintea spectacolului e un volum apărut la Théatrales Editions în 2007, sub titlul Que d’espoir, cuprinzînd 22 de texte scurte şi cîntece (din care Afrim alege unele, altora le schimbă titlul şi adaugă momente proprii) scrise de Hanoch Levin pentru cabaretele sale satirice. Caietul-program nu ne dă aceste informaţii…
  L.O.: Iar introducerea, în mod sigur, nu e versiunea lui Levin; atunci de ce scrie pe afiş de Hanoch Levin, nu după Hanoch Levin?!
  Introducerea, primul scheci/ prima scenă/ primul „trip deep“, e un monolog, intitulat Cum mi-am întîlnit soţul şi jucat de Virginia Rogin, în care se fac trimiteri directe la „spectacole de Afrim“.
  I.P.: Din acelaşi motiv pentru care Jocul de-a vacanţa era
  Citeste tot pe Observator Cultural
• “Câtă speranţă”, pe scena de teatru de Maria Sârbu sursa: Jurnalul Național
  La "Odeon" a intrat în repertoriu spectacolul "Câtă speranţă", realizat pe texte de Hanoch Levin. O echipă bine organizată în scenă atrage publicul, care se lasă provocat de ceea ce i se oferă.
  Montarea semnată Radu Afrim este bazată pe mai multe texte scurte ale lui Hanoch Levin, considerat cel mai bun autor dramatic israelian şi care este jucat în toată lumea. În traducerea românească, aparţinând lui Doru Mareş, pentru acest spectacol sunt douăzeci de scheciuri. Regizorul a omis două la premieră. Oricând pot fi lăsate la o parte şi alte scenete, în caz de nevoie, căci spectacolul ţine aproape trei ore, fără pauză. Oricum, nu poate fi afectat de scurtări, căci e gândit şi înfăptuit secvenţial, chiar dacă secvenţele sunt foarte bine sudate.
  În succesiunea de întâmplări, de prezentări ale unor personaje uneori bizare sau chiar demonice, Afrim îmbracă scrierile lui Levin într-o haină stilistică sofisticată. Le dă mai multă
  Citeste tot pe Jurnalul Național
• Realităţi răsturnate de Dan Boicea sursa: Adevărul literar și artistic
  Radu Afrim are la dispoziţie totul şi îşi permite totul, în „Câtă speranţă“, noul spectacol al Teatrului Odeon din Bucureşti. Afrim a lucrat cu ceamai bună trupă din Bucureşti, cu actori dispuşi să experimenteze şi să meargă foarte departe alături de regizorul în care cred.
  Regizorul a construit acest spectacol dintr-o poziţie care îi dă voie întotdeauna să întoarcă pe dos teatrul - cea de orchestrator multipremiat. Este un unghi din care îşi permite să rişte. Apoi, Afrim mai are la îndemână un lucru deloc de neglijat: curajul său.
  „Câtă speranţă" nu este un spectacol perfect. Începe cu un monolog-şoc rostit de Virginia Rogin şi care musteşte de autoironia lui Afrim. Regizorul este acuzat chiar de personajul din spectacolul său că metamorfozează tot ce e vital în ceva cu totul şi cu totul dizgraţios. „Numai un orb sau un împuţit ne-ar putea transforma ceea ce ne e mai drag pe lume în pişat şi căcat. Poate fi de înţeles
  Citeste tot pe Adevărul literar și artistic
• Magia sperantei, la Teatrul Odeon de sursa: Cronica Română
  Cea mai recenta premiera a Teatrului Odeon (13, 14 februarie), “Cata speranta” de Hanoch Levin, este un spectacol secvential, format din 20 de episoade, transformate de Radu Afrim intr-un scenariu bine sudat si convingator.
  Viziunea regizorala a aceluiasi Radu Afrim imbina nuante de absurd ionescian cu elemente suprarealiste. Produsul final are densitate si coerenta, secventele se succed intr-o ordine amuzanta (care putea fi si alta) si toate contin un mesaj, uneori subliminal, despre speranta.
  Personajele spera pe rand: sa invete sa cante, sa impresioneze o fata, sa modifice geografia lumii, sa dea inapoi anii pierduti, sa vada intr-o batrana o printesa, sa fie mai familiare hotelurile, sa aiba mai putine muzee Europa etc.
  Din distributia foarte buna care incarneaza personajele, trebuie mentionat ca Dorina Lazar ofera momente artistice excelente, Rodica Mandache are o candoare irezistibila, Istvan Teglas si Calin Stanciu jr. cuceresc prin finetea interpretarii,
  Citeste tot pe Cronica Română