editeaza

• 1
• 2
• 3
• 4
• 5

• Sonata păcatului de Alina Boboc sursa: Revista Drama
  Prin spectacolul Ce păcat că-i curvă de la Teatrul „Bulandra“, unde este director, Alexandru Darie oferă teatrului românesc o lecţie necesară, venită la timp, într-un moment cu spectacole derizorii, o probă de maturitate, reuşind să facă o demonstraţie de zile mari, unicat: să trateze o telenovelă ca pe o tragedie. Spectacolul, care desfăşoară o acţiune melodramatică în toată regula, un lamento pur, cum sunt scenele când îndrăgostiţii se roagă la Dumnezeu, implorându-i ajutorul, are o unitate stilistică axată cu precădere pe linia tragică, se derulează ca o jale copleşitoare, într-un ritm de sonată amplă, aşa cum şi este banda sonoră, dominată de sonate pentru pian şi vioară sau violoncel, întrerupte doar de fenomene naturale cu iz apocaliptic. Ce păcat că are un titlu nepotrivit acest spectacol! Nici măcar nu foloseşte cuvântul „târfă“, mai potrivit cu lumea elisabethană din care îşi trage izvorul John Ford (1586 –
  Citeste tot pe Revista Drama
• Ce păcat că-i curvă de Cristiana Gavrilă sursa: Time out Bucuresti
  După câteva luni de aşteptare, ultima premieră a lui Alexandru Darie de la Bulandra, “Ce păcat că-i curvă”, a fost lansată la public. Cei care îi ştiu spectacolele de până acum şi, probabil, se aşteaptă la imagini construite din lumini, la invenţii scenografice sau desfăşurări impresionante vor fi surprinşi.
  Regizorul a făcut, de-a dreptul, un act de curaj. A optat pentru simplitate, construind un spectacol de patru ore dintr-un poem dramatic, cu doi actori foarte tineri şi fără experienţă în rolurile principale. Alexandru Darie şi-a asumat gestul atât de mult, încât a ajuns să se bazeze strict pe aceste date. Aşa că nu a fost greu să pice în capcana poveştii impresionante de dragoste dintre un frate şi o soră, construită din replici lungi cu sonoritate romantică şi inserturi din Biblie, care, în mod sigur, că, astfel dozate, au o mai mare trecere la lectură decât pe scenă.
  Iar după un spectacol care abordează un subiect la fel
  Citeste tot pe Time out Bucuresti
• Ce păcat că-i... mort de Cristina Modreanu sursa: Gândul
  Spectacolul durează patru ore în care se spune chinuit o poveste ce ar fi putut să răscolească inimile
  Se apelează la ploaie, ninsoare, tunete, în speranţa uşor disperată că se va crea astfel un suspans
  Regizorul Alexandru Darie este unul dintre ultimii mohicani ai teatrului de artă în România. A fost comparat, pe vremuri, cu Strehler, care a declarat el însuşi că-i este „urmaş artistic”, şi şi-a cucerit locul în teatrul românesc prin spectacole frumoase, în cel mai curat sens al cuvântului, spectacole elegante, rafinate, contribuţia lui la nivelul elaborării iluminării scenice fiind general recunoscută.
  În ultimii ani însă, asemenea teatrului de artă, artistul Alexandru Darie pierde din păcate teren. Ritmul în care spectacolele sale ies pe piaţă – unul la câţiva ani – este primul de natură să-l facă alunecat în uitare şi, în plus, face să crească exponenţial aşteptările înaintea unei premiere. Aşa s-a întâmplat acum
  Citeste tot pe Gândul
• Munca în progres - Ce păcat că-i curvă de Alice Georgescu sursa: Ziarul de duminică
  Printre feluritele anomalii în care teatrul românesc îşi pierde timpul, banii, oamenii, bunele obiceiuri şi bunul nume se numără una cu deosebire periculoasă: regizorii noştri lucrează fie prea mult, fie prea puţin. Desigur, nimeni nu poate şti care e diagrama ideală a prezenţei unui artist în viaţa artei sale; şi la fel de sigur este că inspiraţia ori doar puterea de muncă a cuiva poate avea sezoane succesive extrem de rodnice şi, dimpotrivă, lungi anotimpuri de secătuire, oboseală sau, pur şi simplu, lipsă de chef. Totuşi...
  Totuşi, o anumită ritmicitate a muncii garantează, cred eu, menţinerea în formă a ţesutului creator, indiferent unde ar fi situat acesta. Iar când este vorba despre artişti autentici, un asemenea antrenament devine obligatoriu, pentru că talentul lor e patrimoniu naţional.
  Alexandru Darie - Ducu, aşa cum îl alintă lumea teatrală - este un artist autentic Are la activ câteva spectacole care au însemnat,
  Citeste tot pe Ziarul de duminică
• "Ce pacat ca e curva", ce bine pentru spectator de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  Premiera spectacolului "Ce pacat ca e curva", montat de Alexandru Darie, la Bulandra reactiveaza o Elodie a perioadei elisabetane doar pentru a pune intr-o scena lirica tema greaca a unui destin implacabil.
  Autorul, John Ford, contemporan cu Shakespeare, a dorit sa scrie o piesa de scandal", a explicat regizorul. "S-a gindit ca publicul din perioada elisabetana fusese rasfatat cu scrieri geniale de Shakespeare si Marlowe si ca nu mai putea sa-l surprinda nimic.
  Si atunci, Ford a atacat un subiect tabu: incestul. Numai ca i-a iesit nu o piesa scandaloasa, ci una de o imensa poezie", subliniaza Darie.
  Daca in zilele noastre ar aparea pe piata un astfel de subiect, iubirea dintre un frate si o sora care nu tine cont de regulile impuse de morala crestina si de cea a societatii, ar fi dezbatut pe larg in presa tabloida sau la OTV. "Ce pacat ca e curva" probabil ca a fost Elodia perioadei elisabetane. Dar spectacolul propus de Ducu Darie este cu mult mai mult decit o dezbatere si nici
  Citeste tot pe Cotidianul
• Mult zgomot pentru nimic de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  Greu sa-l crezi ultragiat de alunecarile morale ale enoriasilor lui pe un nuntiu papal (Marius Chivu) cu gesturi efeminate si sutana pina la genunchi, dar se poate si asa (in chestiune nu e religia in sine, careia parintele Bonaventura, calugarul cu puternice convingeri etice, ii e un reprezentant nobil, ci presiunea Bisericii ca factor politic, amestecindu-se cu nonsalanta in viata privata a credinciosilor). Nici o mirare, insa, ca spectatorii nu se arata provocati moral de o situatie umana controversata nu doar in secolul al XVII-lea, dar care naste si in zilele noastre drame.
  
  Un decor simplu si aparent suplu, un practicabil cu un pat care intra si iese de pe scena pe sine. Un aproape minimalism scenografic atent intretinut de regizorul Alexandru Darie in ultimele lui montari, sabotat insa, aici, de siluetele in negru ale unor masinisti carora nimeni nu le-a spus ca, in teatru, cu atit mai bine te vezi, cu cit vrei sa te dai invizibil. Agasantele interventii ale personalului de
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Păcat de timpul pierdut! de Ileana Lucaciu sursa: Timpul Liber
  Surprinzător pentru un teatru de prestigiu cum este "Bulandra" să ofere timp de aproximativ patru ceasuri un spectacol lipsit de consistenţă emoţională, având pretenţia ilustrării poetice a incestului unor adolescenţi.
  
  Titlul original al piesei lui John Ford, "Ce păcat că-i curvă" este şocant şi ar putea atrage publicul de astăzi "educat" pentru senzaţional de mass-media, dar acesta va avea o mare deziluzie şi se va plictisi pentru că nu va înţelege mai nimic, decât că textul, datorită spectacolului, aduce în multe scene a telenovelă. La premieră, după jumătate de oră spectatorii se foiau în sală. John Ford nu este un autor contemporan, cum ar sugera titlul piesei, ci urmaşul lui Shakespeare din Devon care a trăit între 1586-1640. Teatrul "Bulandra" prezintă o versiune scenică a piesei sale, de Oana Turbatu, simplistă în intenţii şi cu multe repetiţii de text. Regia aparţine lui Alexandru Darie care, după doi ani de tăcere, revine pe scena al cărui director este. Regizorul încearcă să sublinieze poezia sentimentului de iubire ivit între doi adolescenţi, ce sunt însă, frate şi soră, o iubire carnala însă, şi să condamne pe moraliştii societăţii dominate de slujitorii bisericii. Punctul său de vedere este discutabil sub aspectul psihologic, genetic şi moral al tratării personajelor şi relaţiilor dintre ele. Motivarea viziunii sale e şubredă, transformă personajele în marionete.
  
  Daca drama celor doi adolescenţi se petrece în epoca elisabethană, regizorul şi scenograful Octavian Neculai o transferă în cea victoriană, fără nici o motivare. Alexandru Darie adoptă, şi în acest spectacol, metoda ilustrării scenografice specifică lui Octavian Neculai, manifestată în "Triumful dragostei" de Marivaux, care a devenit o manieră. Printre perdele, e drept altfel "colorate", este plimbat acum, prin scenă, un pat masiv de maşinişti, pentru că altă soluţie tehnică nu s-a găsit. Simplist patul e înveşmântat la început în albul purităţii, apoi în roşu sângeriu. Maşiniştii mai intervin şi în manipularea unui practicabil ce ar indica diversele locaţii ale acţiunii. Costumele lui Octavian Neculai nu sprijină caracterizarea personajelor, sunt superficiale. Încarcă, de pildă, precum într-un spectacol de revistă veşmintele Annabellei în intenţia de a îi arăta "frumuseţea" evocată insistent de replică. Regizorul, ca să dea viaţă acestei scenografii anoste, insistă pe efecte teatrale învechite, de la ploaie, ninsoare, până la tunetele unei ilustraţii muzicale (George Marcu şi Alexandru Darie) ce îmbină zgomotele cu acorduri care amintesc de operă şi operetă.
  
  Deziluzia acestui spectacol este provocată însă, de modul în care regizorul vrea să-şi impună viziunea prin îndrumarea interpretării personajelor. Rezultatul este trist pentru că actorii par nişte amatori a căror interpretare e lipsită de credibilitate. Distribuţia pare împărţită în două grupări, tinerii, în frunte cu interpreţii celor doi adolescenţi, Giovanni şi Annabella, şi maturii. Tinerii actori se căznesc să susţină intenţiile poetice dorite de regie, iar maturii pe cele ale satirizării societăţii moraliste dominate de biserică. Într-un ritm lent, tinerii vor să dea poezie relaţiei lor, replicile nu se aud adeseori, fie din cauza rostirii defectuoase, fie sunt anihilate de ilustraţia muzicală stridentă. Maturii joacă afectat, declamativ satira propusă de regie, interpretarea lor fiind exterioară.
  
  În rolurile celor doi adolescenţi sunt distribuiţi Emilia Bebu (Annabella) şi Vlad Logigan (Giovanni). Replicile ce atenţionează mereu asupra frumuseţii Annabellei nu îşi găsesc suport în apariţiile interpretei. Actriţa s-a remarcat în spectacolul "Oleanna" de la Teatrul Act, numai că de astă dată confundă solicitările scenei mari de la Teatrul "Bulandra" cu cele impuse de spaţiul neconvenţional de la Teatrul Act, şi interpretarea sa este ştearsă, lipsită de atractivitate, de emoţie. Aceleaşi aspecte nefericite ale interpretării se sesizează şi la Vlad Logigan, actor apreciat pentru întruparea sensibilă a uneia din cele trei laturi ale caracterului lui Raskolnikov în "Crimă şi pedeapsă", spectacol regizat de Yuri Kordonskiy, foarte rar programat, din păcate, de direcţia Teatrului "Bulandra". Interpretarea modestă a celor doi actori face ca Annabella şi Giovanni să nu mai convingă prin candoarea adolescenţei lor, ei devin doar nişte prostovani care se sărută mereu cu disperare, ca să ne arate cât se iubesc sau fata când rămâne gravidă se ţine mereu cu mâna de burtică! Poezia iubirii e transformată în poftă erotică primitivă, iar scena de dragoste dintre cei doi adolescenţi, ce îşi aruncă hainele de pe ei, devine un dans erotic forţat cu accente de rock, prin tratarea regiei. Văduva Hippolita părăsită de contele Soranzo este interpretată de Irina Ungureanu, cu multe exagerări, de parcă ar fi un personaj dintr-o telenovelă. Pe Philotis, nepoata doctorului, regia o vede ca o handicapată, ţintuită într-un scaun cu rotile ce bântuie mereu scena, fie în planul fundalului, fie în cel din faţă, ea fiind cea care îi va pârî pe cei doi adolescenţi pentru dragostea lor incestuoasă. Nicoleta Hâncu în Philotis se remarcă doar că mânuieste sârguincios scaunul cu rotile. Echipa tânără de actori este dezavantajată de regie ale cărei indicaţii le execută forţat.
  
  Echipa maturilor, celor cu experienţă teatrală, joacă afectat într-un stil învechit. Este incredibil cum, dominat de regie, un actor de talent precum Claudiu Stănescu nu reuşeşte să dea o imagine credibilă lui Vasques, amicul lui Soranza, ce devine doar un ucigaş paranoic. Actorul este afectat, strident în expresiile diabolice prin care ar vrea să-l definească pe Vasques. Tatăl Annabellei, Florio, parcă e desprins dintr-un spectacol de operetă prin interpretarea simplistă, exterioară a lui Romeo Pop. De altfel şi multe scene sunt concepute regizoral ca într-un spectacol de operetă, de pildă, nunta Annabellei cu Soranzo, rol jucat revuistic de Marius Capotă. Dintr-o comedie bulevardieră pare desprins personajul doctorului Richardetto, interpretat de Ion Cocieru. Se detaşează Oana Ştefănescu în Putana, doica şi confidenta adolescenţilor, dar şi nefericita amantă a tatălui. Actriţa se strecoară printre confuziile regiei şi are momente în care personajul său devine credibil. Intenţia de a satiriza forţat pe moraliştii bisericii duce la interpretarea caricaturală a celor două personaje, călugărul Bonaventura şi Nunţiul Papal. Cornel Scripcaru este un călugar ce ţine lecţii de morală adolescenţilor ca pedagogul de şcoală nouă al lui Caragiale, ţipă la ei, lipsit fiind de unda dramatică dictată de situaţie. La polul opus se află Nunţiul Papal în sutană mini, plin de ifose, o caricatură de homosexual, ce rosteşte în final când Annabella a fost ucisă: "Ce păcat, lumea spunea că e curvă", replică importantă pentru înţelegerea scrierii, dar personajul astfel construit hilar, îi anulează valoarea.
  
  Poezia forţată, împinsă spre erotism a îndrăgostiţilor incestuoşi judecaţi de nişte moralişti ridicoli, are drept rezultat un spectacol confuz şi plictisitor, de patru ceasuri.