editeaza

• Două spectacole de Stoican-Vârlan de Liviu Ornea sursa: Observator Cultural
  Scriu mai jos despre un cuplu regizor-scenograf – Sânziana Stoican şi Valentin Vârlan –, artişti tineri despre care cred că se va mai auzi.
  Prin bunăvoinţa Teatrului Nottara, care i-a găzduit, am putut vedea spectacolul lor de la Teatrul „Maria Filotti“ din Brăila, Casa de Evgheni Grişkoveţ. Este, după mine, un text destul de prost, lipsit de imaginaţie, repetitiv şi lungit inutil, pedalînd pe un sentimentalism în cheie minoră, aşezîndu-se doar aparent în marea tradiţie rusă – a-l alătura lui Cehov, aşa cum pripit o face autorul caietului-program, este cel puţin hazardat. Conflictul e unul banal (ceea ce nu e deloc o scădere) şi tratat literar banal (ceea ce e foarte rău). Un cuplu din clasa mijlocie a Rusiei de azi – el e medic –, puţin peste 40 de ani, cu doi copii adolescenţi, visează să-şi schimbe apartamentul de bloc pentru o casă pe pămînt, cu grădiniţa aferentă. Banii neajungîndu-le, cer împrumut de la prieteni – nu le
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Două spectacole de Stoican-Vârlan de Liviu Ornea sursa: Agenda LiterNet
  Scriu mai jos despre un cuplu regizor-scenograf – Sânziana Stoican şi Valentin Vârlan –, artişti tineri despre care cred că se va mai auzi.
  Prin bunăvoinţa Teatrului Nottara, care i-a găzduit, am putut vedea spectacolul lor de la Teatrul „Maria Filotti“ din Brăila, Casa de Evgheni Grişkoveţ. Este, după mine, un text destul de prost, lipsit de imaginaţie, repetitiv şi lungit inutil, pedalînd pe un sentimentalism în cheie minoră, aşezîndu-se doar aparent în marea tradiţie rusă – a-l alătura lui Cehov, aşa cum pripit o face autorul caietului-program, este cel puţin hazardat. Conflictul e unul banal (ceea ce nu e deloc o scădere) şi tratat literar banal (ceea ce e foarte rău). Un cuplu din clasa mijlocie a Rusiei de azi – el e medic –, puţin peste 40 de ani, cu doi copii adolescenţi, visează să-şi schimbe apartamentul de bloc pentru o casă pe pămînt, cu grădiniţa aferentă. Banii neajungîndu-le, cer împrumut de la prieteni – nu le
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Despre nefericirea fericirii de Monica Andronescu sursa: Yorick
  După câteva spectacole reușite, printre care „Ce zile frumoase!” de Samuel Beckett la UNTEATRU București, regizoarea Sânziana Stoican montează la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila un text al lui Evgheni Grișkoveț, unul dintre cei mai în vogă dramaturgi contemporani din Rusia, un dramaturg cu un stil pe gustul publicului din România, propunând un amestec de emoție cehoviană și probleme contemporane, frecventat în ultimii ani de diverse teatre din București și din țară.
  „Casa”, textul pus în scenă de Sânziana Stoican la Sala Studio a Teatrului din Brăila şi semnat de Evgheni Grişkoveţ şi Anna Matison, este o falsă aventură familială/ personală întru cumpărarea unei… case. Povestea e simplă şi funcţionează pe sistemul bulgărelui care se rostogoleşte şi acumulează stări, sentimente, descoperiri. Iar de la prima scenă – un moment de casnică intimitate în cuplu, când el îi vorbeşte despre visul „măreţ” de a cumpăra o
  Citeste tot pe Yorick
• În lumea cuvintelor neadevărate de Andrei Vornicu sursa: Yorick
  Un cadru static, imuabil, delimitat de bucăți de carton decupate (unite într-o ramificație care delimitează un perimetru existențial îngust), spice de grâu dispuse din loc în loc, sugerând un câmp, dedesubt pământ, iar deasupra un cer care nu se vede. Înfiptă-n sol până la brâu, Winnie, alături de traista ei „mare și mov“ monologhează cât sunt zilele de lungi (și de frumoase – sic!) cu umanitatea, cu Dumnezeu și cu soțul ei, Willie, care mai mult tace și nu se prea vede.
  Deși spectacolul teatrului independent Unteatru e în două personaje, performanța actoricească îi aparține în totalitate Sabrinei Iașchevici, laureată pentru acest rol a Premiului „Ștefan Iordache“ la cea de a XV-a ediție a Galei Tânărului Actor – HOP 2012. Actrița reușește o performanță remarcabilă într-un rol privat de mobilitate corporală, bazat doar pe replici, mimică și mișcări ale trunchiului. Deși textul este ofertant și semnificativ,
  Citeste tot pe Yorick
• Viaţa, o închisoare între pământ şi cer de Monica Andronescu sursa: Adevărul literar și artistic
  Premiera spectacolului „Ce zile frumoase!“ după Samuel Beckett a avut loc la UNTEATRU, unul dintre cele mai importante teatre independente din Bucureşti.
  În peisajul teatrului independent din Bucureşti, fenomen mult mai sărac decât ar trebui să fie la acest moment al societăţii şi decât este în alte capitale ale Europei, există câteva locuri care au devenit deja cunoscute. Sunt familiare unui public nou, care caută alt tip de spaţiu decât cel pe care-l oferă teatrele de stat şi alt tip de apropiere faţă de lumea de pe scenă.
  În clădirea veche, cu iz de altă epocă, din spatele CEC-ului de pe Calea Victoriei, un grup de tineri entuziaşti au reuşit în ultimii doi ani să impună UNTEATRU. Într-o încăpere cu pereţi de cărămidă şi scaune mai mult sau mai puţin comode se întâmplă momente de teatru mult mai puternice decât în teatrele mari, iar actorii vin aici să joace din plăcere. La intrare nu se vând bilete, dar există posibilitatea
  Citeste tot pe Adevărul literar și artistic
• Absurdul ca normalitate: Ce zile frumoase! de Gabriela Hurezean sursa: Cronica Română
  Deşi funcţionează de doi ani, despre Unteatru am aflat abia de curând. Invitaţia electronică la premiera “Ce zile frumoase!” descria destul de exact locul unde se află teatrul: pe strada Ilfov, numărul 1, în spatele CEC-ului de pe Calea Victoriei. Entuziasmată la gândul unei noi descoperiri şi sfidând patetic zăpuşeala, miercuri, spre seară, am pornit la drum.
  Strada Twin Peaks, fără număr…
  În marea metropolă europeană intitulată Bucureşti, strada din spatele CEC-ului nu are nume. Am dat două ture de la un cap la altul şi n-am găsit nicio tăbliţă cu numele străzii şi niciun număr pe vreo casă! Până la urmă, am întrebat un agent de pază, aflat la colţ: “Nu vă supăraţi, ce stradă e asta?”. Mi-a răspuns că e strada Ilfov, iar numărul 1 e la capătul celălalt. Cum capătul celălalt se află într-un loc neelucidat (drumul fiind întrerupt în două locuri), am continuat să bântui, până când un cetăţean cu propensiuni
  Citeste tot pe Cronica Română
• „Ce zile frumoase!”, între eşec şi reuşită de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Atunci când Peter Brook vorbeşte despre faptul că teatrul n-ar trebui împărţit în categorii şi că ceea ce numim „teatru pentru elită” poate fi uneori mai lipsit de viaţă decât „teatrul pentru public”, unde poate ţâşni la un moment dat o scânteie vie, deschide o discuţie în care argumentele pro şi contra vor fi întotdeauna sensibil egale.
  Spectacolul „Ce zile frumoase!”, care a avut premiera zilele trecute la UNTEATRU, este un exemplu concret în acest sens. Textul lui Samuel Beckett, aşa cum e pus în scenă de Sânziana Stoican şi avându-i în distribuţie pe Sabrina Iaşchevici şi Ionuţ Vişan, face parte, cu siguranţă, din categoria „teatru pentru elită”. Şi e evident, prin însăşi alegerea făcută, că se adresează unei categorii de public clare. O categorie de public dispusă să vină în mijlocul verii în casa din spatele CEC-ului mare de pe Calea Victoriei, care nu oferă confortul din sălile de teatru, pentru a vedea o
  Citeste tot pe Yorick