„Suprarealismul e un mod de viata“, ii declara cu putin timp in urma Gellu Naum Simonei Popescu. Cam in acelasi chip vorbea mai an Mircea Cartarescu, la Zilele Tomis, despre postmodernism. Sa fie doar o intimplare? Dincolo de faptul ca primul tine de incununarea hidrocarburii, iar al doilea de bitul epidemic, vina pare comuna, iar drumul – demonstratia unei evolutii. Suprarealismul e bucuria in fata vastitatii, postmodernismul utilizarea acesteia ca instrument de cunoastere (pesemne, modernitatea raminind uimirea stresata, la mijlocul drumului, intre cele doua categorii). Ca pentru suprarealism ironia e umorul, pe cind pentru postmodernism pina si umorul e ironie e probabil unul dintre turnesolurile diferentei, recognoscibila si in doua spectacole a caror premiera a avut loc in ultimul timp, la Bucuresti si Tirgu-Mures.
Taus, Klaus, Maus &Co.
Dupa Poate Eleonora…, produs acum citiva ani impreuna cu Teatrul de Comedie sub bagheta lui Alexandru Tocilescu, Theatrum Mundi se
Citeste tot pe
Observator Cultural
