Tot mai rar am ocazia să văd teatru de calitate la Ateneul Tătăraşi. Bugete mici, impresia că publicul înghite orice îi oferi, actori care fac şi ei ce pot, regizori pe care nu prea îi mai caută nimeni şi devin abonaţi la cimitirele elefanţilor sau, cum spunea Mazilu, întreprind pelerinaje la ruinele unor vechi pasiuni. Iată de ce, „Cererea în căsătorie” a lui Radu Ghilaş m-a bucurat şi m-a făcut să-mi amintesc străvechile vremuri în care Ateneul condus de Benoît Vitse chiar conta teatral.
Principala provocare a oricărui regizor care optează pentru „Cererea în căsătorie” este, cred, de a umple cu ceva un spectacol de minimum o oră. Textul de la 1888 al lui Cehov este, pe cât de încântător, pe atât de concis. De cele mai multe ori, directorii de scenă apelează la colaje Cehov, reunind două, trei sau chiar mai multe din textele scurte ale dramaturgului rus. Radu Ghilaş, însă, a avut ambiţia să rămână doar la acest text, pe care,
Citeste tot pe
Jurnal virtual