editeaza

• Agitprop de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  Nu aş dori nicidecum să se înţeleagă că mă slujesc de spaţiul acestei cronici spre a-mi plânge de milă. De altfel nici nu aş avea dreptul să o fac fie şi pentru motivul că nu m-a obligat nimeni să scriu cronică de teatru; în plus nici nu-mi câştig existenţa din asta. Dar viaţa de critic îţi oferă uneori surprize dintre cele mai consistente. Să o luăm pe rând. Vineri 1 octombrie citesc în Dilema veche un excelent grupaj de articole intitulat Republica Moldova privită cu ochiul liber. Coordonatorul temei istoricul Adrian Cioroianu le-a solicitat colaborarea unor remarcabili istorici politologi specialişti în drept internaţional. Care sunt ideile principale pe care le desprind din ceea ce citesc? Că e cu totul nejustificat să pui semnul egalităţii între Basarabia istorică şi Republica Moldova. Între acea Basarabie şi Moldova de azi se cască un hău imens. „În imaginar scrie Adrian Cioroianu România şi Basarabia se iubesc ca nebunele când e vorba de trecut se ignoră cu plăcere când apare şi Moldova prezentului şi se suspectează cu temeri toate trei dacă vine vorba despre viitor.” Apoi România şi Republica Moldova sunt ţări cu foi de parcurs care cel puţin pentru moment sunt total diferite şi deşi avea dilema dacă „ar trebui să tratăm cetăţenii moldoveni aşa cum îi tratăm pe cei ai Ungariei sau ai Bulgariei ori ai Uniunii Statate Serbia-Muntenegru” pentru Aurel Ciobanu — Dordea e sigur că „trebuie puşi la punct demagogii domestici cu mintea brambura care nu văd diferenţa dintre aventură şi realitate. Nu supralicitările măsoară patriotismul”. Simina Radu-Bucurenci scrie negru pe alb ceea ce altminteri ştiam şi eu şi anume că de fapt nici odinioară relaţiile dintre românii de pe cele două maluri ale Prutului nu au fost tocmai bune că românii ziceau că „basarabeanul e hrăpitor beţiv şi trădător de neam” iar „moldovenii din Basarabia trăiau în convingerea că starea lor este foarte bună şi că România este o ţară rătăcită şi slabă a cărei mântuire de boieri de nemţi şi de catolici n-o poate aduce decât tot Rusia.”
  Or dacă vineri mă întâlneam cu Moldova „la rece” duminică 3 octombrie mă duc la Timişoara la Festivalul dramaturgiei româneşti în deschiderea căruia Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din localitate prezintă spectacolul cu piesa Cervus Divinus de Ion Druţă în regia lui Ioan Ieremia. Citesc în caietul-program un text semnat de regizor care de altminteri a mai montat piesa la începutul anilor '90 chiar Chişinău. „Fac azi un nou spectacol cu Cervus Divinus pentru că ceea ce se petrece acum în Basarabia ni se pare mai cumplit decât ceea ce se întâmpla sub cizma sovietică. Fac un spectacol împotriva comuniştilor din Republica „independentă” Moldova a regimului creat şi impus de aceştia a mancurţilor de acolo şi de aici. La 14 ani de la Revoluţie ca ins care s-a implicat în principalele evenimente de după 1990 din Basarabia afirm cu argumente că Unirea nu s-a produs atunci pentru că la Bucureşti nu erau bărbaţi capabili să facă această Unire. Unirea atunci era mai importantă decât democraţia. Argumentul „diplomatic” (de fapt laş) că nici basarabenii nu vor toţi este adevărat dar nu-i o scuză demnă de luat în seamă pentru cei care conduc. Aceştia au datoria să gândească şi să vadă dincolo de circumstanţele unui moment. Unirea din 1859 n-a făcut-o poporul ci câţiva intelectuali.”
  Intru în sala de teatru întrebându-mă cât de actuală de percutantă mai poate fi azi piesa lui Ion Druţă mai ales ştiind că scriitorul însuşi nu prea mai crede în mesajul ei. Voi constata curând că regizorul l-a amputat fără milă. Zăresc decorul masiv — interiorul unei biserici — semnat de Geta Medinschi şi nu-mi spune nimic. Poate fi al acestui spectacol ori al oricărui altuia. Din primele clipe ale reprezentaţiei intuiesc cheia montării. Caricaturizarea intensă a ocupantului sovietic care a avut grijă să falsifice istoria care vrea să interzică limba română demascarea basarabenilor colaboraţionişti punerea în cadre strălucitoare a celor ce luptă pentru adevăr. Totul seamănă cu un spectacol agitatoric croit după modelul celor despre care ştiu din cărţi că se făceau prin anii ’50 asta când nu se coteşte către montajul literar-muzical ce seamănă leit cu cele confecţionate pe vremea tinereţii mele de profesoare conştiincioase doritoare de evidenţieri. Vorbele se împletesc cu fragmente din Rapsodia I a lui Enescu cu Limba noastră cu Sara pe deal în versiune muzicală. Nimic nu se leagă cu greu mă pot concentra să văd ce se mai întâmplă pe scenă iar când izbutesc înregistrez orori care de care mai anartistice. Refuz organic un spectacol agitprop „pe invers”. Sentimentul meu patriotic nu vibrează deloc. Sau nu „simt eu româneşte”? Mă gândesc din nou la spusele lui Aurel Ciobanu — Dordea cel din Dilema veche şi cred că omul are dreptate. „Nu supralicitările măsoară patriotismul”.