editeaza

• 1
• 2

• Lecţiile istoriei de Dana Țabrea sursa: Ziarul de Iași
  Spectacolul urmează cele 14 lecţii, de la inocenţa, uneori crudă, a copiilor, la modalităţile găsite de fiecare, odată adult, pentru a face faţă atrocităţilor istoriei. Coleg (de clasă) devine, contextual, o sinonimie ironică pentru semen (aproape).
  În loc de scene, lecţii, teatralitate şi dramatism actoricesc, storytelling îmbogăţit prin mijloace aparţinând teatrului documentar (consultarea surselor ce au stat la baza textului, interviul şi declaraţia publică, în lumina reflectoarelor), decor minimalist (10 scaune, 10 microfoane), costume neutre, totuşi inedite (din impermeabil transparent), atmosferă nefirească (fundal voluminos verzui, străbătut de unde proiectate video, sugerând interferenţele lumii de dincolo în cea de aici) - cam acestea ar fi datele spectacolului Clasa noastră, primind, în cadrul Galei Premiilor Uniter 2016, premiul pentru ”Cel mai bun spectacol” al anului 2015.
  Cele 14 lecţii corespund, simbolic, celor 14
  Citeste tot pe Ziarul de Iași
• „Clasa noastră” – o poveste spusă de cei morți celor vii de Oana Bogzaru sursa: Yorick
  În ochii noștri, Polonia e o țară-martir, o țară distrusă și reconstruită clădire cu clădire, mult mai mult decât altele, având în vedere numărul mare de evrei concentrat aici, înainte de Al Doilea Război Mondial. Mijlocul secolului XX este strangulat de moarte, de frică și de un sentiment al absurdului care ne persecută și astăzi. După acel moment de ruptură în istorie, nimic nu a mai putut fi la fel. Deși s-a scurs încă o jumătate de secol de atunci, încă ne mai aducem aminte, poate din dorința de a nu repeta istoria cruzimii omului. În fața statisticilor, a imaginilor, a poveștilor te întrebi cum a permis umanitatea să fie târâtă în mizerie, în voluptatea de a ucide și într-o anomalie a sufletului peste care s-a pus definitiv amprenta vinovăției. Ne oprim la pagina din istorie care desemnează uciderea evreilor și nu putem găsi răspunsuri logice și valabile la întrebările: De ce?, Pentru cine?, Pentru ce? Holocaustul s-a
  Citeste tot pe Yorick
• Clasa noastră . Viață și destin în Europa de Est de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  Toată lumea ar fi trebuit să audă (dacă n-a și auzit) despre „cazul Jedwabne“. Și nu doar pentru criza de conștiință provocată, în Polonia, de revelația, dovedită, a faptului că cei 1.600 de evrei din satul Jedwabne au fost puși nu de către infamii soldați naziști, ci de propriii vecini creștini să plivească iarba din piața centrală cu lingurile, să care resturile unei statui cu Lenin cîntînd imnuri comuniste și cîntece deșănțate și apoi să mărșăluiască spre un hambar căruia aceiași vecini creștini i-au dat foc. Această nouă perspectivă, cea respectînd faptele, asupra unui moment din istoria Poloniei codificată, timp de peste 50 de ani, în termenii victimizării și eroismului polonez din cel de-Al Doilea Război Mondial a născut un fel de (mini)val al reevaluării contribuției voluntare a populației civile la Holocaust (dar și a armatelor naționale, altele decît cea germană), în multe țări din Europa Centrală și de Est.
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Destine tragice împletite de istorie de Adrian Țion sursa: Agenda LiterNet
  Cât mai surprinzător înseamnă cu atât mai bun, mai valabil, mai reuşit? Iată întrebarea pe care mi-am pus-o la ieşirea din sala Teatrului Naţional din Cluj după spectacolul Clasa noastră realizat de Bocsárdi László după textul lui Tadeusz Slobodzianek, dramaturg şi regizor pe val în Polonia ultimilor ani. Întrebarea unui sceptic, fireşte. Dar e bine să fii puţin sceptic atunci când toată lumea aplaudă cu sau fără discernământ tot ce este pe val. "Ce e val ca valul trece", mă legitimez cu vorbele unui mare sceptic. Şi ce e surprinzător în montarea lui Bocsárdi László? Ideea unui deconstructivism angajat şi asumat în forţă, care impune structura unui dialog viu, direct şi necruţător cu sala, eludând înscenări de tip realist şi costumaţie adecvată. Asta nici n-ar fi atât de şocant. S-a mai văzut aşa ceva. Inovaţia vizează părăsirea cadrului tradiţional. Pe provocarea permanentă a spectatorului mizează regizorul,
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Uite a șa ni s-a irosit viața, dar și istoria! de Mircea Morariu sursa: Cronica veche
  ştim cu toţii foarte bine. Nimănui, nici unei persoane nu îi e deloc uşor să îşi reamintească, cu atât mai mult să admită, momentele mai puţin stenice din biografie şi să îşi recunoască propriile greşeli. Dificultatea e încă şi mai mare atunci când o naţiune sau o ţară se văd confruntate cu necesitatea de a-şi scrie istoria adevărată. Care nu este, nici nu prea are cum să fie, necondiţionat eroică şi jalonată exclusiv de fapte bune şi glorioase. Poate tocmai de aceea despre astfel de momente vorbesc mai întâi nu istoricii, cum poate s-ar cuveni, ci memorialiştii şi literaţii. Aşa s-au întâmplat lucrurile atunci când a venit clipa ca Polonia, o ţară cu o istorie dintre cele mai tragice, cu prea multe momente de cumpănă care i-au pus sub semnul întrebării supravieţuirea însăşi, să se vadă confruntată cu obligaţia de a recunoaşte că, în cursul celui de-al Doilea Război Mondial, nu doar invadatorii sovietici şi ocupanţii
  Citeste tot pe Cronica veche
• Clasa noastră, viaţa / moartea noastră, vinovăţiile noastre cele de toate zilele de Miruna Runcan sursa: Agenda LiterNet
  Au trecut deja cinci ani de la apariţia, la Editura Art, a celei de-a doua Antologii de teatru contemporan polonez - Psihoterapolitica, coordonată de Iulia Popovici. Între timp, Clasa noastră de Tadeusz Slobodzianek, textul care deschide antologia, a fost montată mai întâi la UNATC în 2014, într-o altă traducere, la iniţiativa profesoarei Simona Măicănescu, care a semnat şi regia (spectacolul, cu cronici foarte bune, a fost reprezentat şi la Teatrul Evreiesc şi la Teatrul Mic). De o primire elogioasă s-a bucurat şi varianta de la Chişinău a Teatrului Eugen Ionescu. În primăvara lui 2015, Anca Bradu a montat piesa în versiune maghiară, la Teatrul Szigligeti din Oradea. O căutare rapidă pe net ne indică şi faptul că piesa a interesat şi Trupa de teatru As a Colegiului Gheorghe Lazăr din capitală (descopăr cu încântare că are un repertoriu bogat, excelent orientat, şi o grămadă de premii, lucru care mă umple de bucurie). Cinci ani nu-s nici mulţi,
  Citeste tot pe Agenda LiterNet