Relații, nu stări de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
A trecut ceva vreme de când nu am mai văzut un spectacol de teatru semnat regizoral de Alexandru Berceanu. Slujindu-mă de cv-ul inserat in pliantul întocmit de Mihaela Balint pentru spectacolul cu piesa Codrii de David Mamet, înscenat la Teatrul Clasic Ioan Slavici din Arad, pot să numesc cu exactitate ultimele montări ale tânărului director de scenă, montări pe care am avut ocazia nu doar să le văd ci și să le comentez. E vorba despre Fuck you, Europa!, piesa Nicoletei Esinencu, original, dar și eficient înscenată la Teatrul Fani Tardini din Galați, în 2006, și, cu un an înainte, despre un foarte bun spectacol cu una dintre cele mai frumoase și, cred, mai nedreptățite piese ale lui Shakespeare – Măsură pentru măsură, la Teatrul Tomcsa Sándor din Odorheiul Secuiesc. Prin montarea lui de atunci, Alexandru Berceanu a demonstratdupă ce cu zeci de ani înaintea lui a făcut-o Dinu Cernescu în spectacolul de la Teatrul Giulești, azi Odeon- în ce mare eroare se află shakespearologii care socotesc această scriere una de raftul al doilea. Iar când această demonstrație inteligentă, inventivă, originală, cu metaforizări îndrăznețe și răsturnări de perspective față de model se petrece într-un spectacol produs de un Teatru aflat în primii săi ani de existență, dispunând de o trupă tânără, fapta artistică de atunci a lui Alexandru Berceanu se cuvine socotită încă și mai meritorie. Sa vorbit, din păcate, prea puțin despre ea, s-a scris încă și mai puțin. Ce a făcut în răstimpul în care a lipsit din teatru Alexandru Berceanu? Nu, nu a stat degeaba, a făcut film, film de televiziune la Mediapro (adică la Pro tv-ul românesc și la sora lui mai mică, Acasă tv) și la surata (filiala) cehă. Regizorul revine la ceea ce îndeobște se cheamă dragostea dintâi, adică la teatru, nu cu un mare spectacol, nu cu o mare montare, ci cu ceea ce aș califica drept un spectacol de încălzire. Codrii, după piesa lui David Mamet, mi se pare a fi o montare de tranziție, un spectacol făcut spre a-i face revenirea mai ușoară regizorului. Un mod artistic de a spune la revedere ! filmului și bine te-am regăsit! teatrului. De ce spun asta? Mai întâi fiindcă Alexandru Berceanu a optat pentru o piesă scrisă de David Mamet, deopotrivă dramaturg și scenarist dar și regizor de film. Care și atunci când scrie pentru scenă parcă tot la film se gândește. Piesa se cheamă Codrii și dă semne a fi fost scrisă pentru Broadway, mai exact pentru acele spectacole de pe Broadway în care mari actori de film vor să arate lumii că nu sunt doar actori de film, ci și foarte buni actori de teatru. Ba chiar performeri în domeniu. Codrii este o piesă despre un băiat și o fată ( care în cazul de față se numesc Nick și Ruth), ce se întâlnesc, se îndrăgostesc unul de celălalt, vor să fugă departe de lumea dezlănțuită, se izolează undeva pe o insulă, își construiesc un modern joc de-a vacanța și, pe neașteptate,într-o singură zi află esențialul despre ei înșiși. Iar esențialul acesta e că de fapt nu prea știu nimic unul despre altul și că nu e atât de simplu să îți asumi condiția de cuplu. Cu atât mai mult cu cât Ruth înțelege că, dincolo de excesul de vorbe, Nick e ascuns cu totul, din tot felul de motive cu rădăcini în trecut, într-o carapace, că e multă singurătate în lume, că pentru a contracara această singurătate încercăm să fim calzi, ba chiar mimăm căldura, dar și că singurătatea aceasta reală are un corespondent periculos și o explicație în ființele care trăiesc înăuntrul oceanului nostru de apă. Or, tocmai aceste ființe vor trebui învinse mai departe, împreună de Nick și Ruth. Nu neapărat fiindcă la un moment dat intervine în piesă motivul pescărușului, ascultând cu luare aminte replicile din Codrii, gândul m-a dus la Cehov și la faptul că, așa după cum afirma încă din 1921 un critic de mare anvergură precum William Gerardi, în creația dramaturgului rus a răsunat pentru prima oară tema solitudinii. Tot la fel cum mi-am amintit că Tennessee Williams, într-un articol intitulat Person to Person, definește viața drept strigătul unui prizonier către altul din celulă în singurătatea la care fiecare este condamnat toată viața. Și tot pe linia filiațiilor culturale, putem plasa Codrii în descendența unor scrieri de Arnold Wesker (mă gândesc la Anotimpurile) sau de John Osborne, cel care ambiționa să îi facă pe oameni să simtă, să le dea lecții de simțire. Codrii e o piesă fără acțiune, fără evenimente majore, ce se desfășoară într-un ritm discontinuu care implică mai cu seamă valorizarea pulsațiilor subconștientului. O piesă a elanurilor și a renunțărilor, a efuziunilor și a rătăcirilor, a vorbei care ascunde mai mult decât explică, a cuvântului ce rănește, a violenței și a tandreței, a bucuriei și a regretului, a mărturisirii și a disimulării, a hotărârii și a capitulării, a sincerității și a minciunii, a atracției și a repulsiei. O piesă de
actori, de actori buni, dar și de actori cu experiență care trebuie să știe să puncteze în chipuri felurite
momentele de emoție, dar mai ales să stabilească relații, chiar și atunci când personajele le sunt în contradicție. Iar rolul regizorului e acela de a îndruma jocul actoricesc spre instituirea de relații și spre depășirea etapei în care doar se elaborează și se joacă stări. Neîndoielnic, Cecilia Donat și Alex Mărgineanu (revenit și el în teatru după ce a făcut mult film de televiziune și asta se vede și în bine, dar și în rău) sunt doi actori buni. Așa că cel mai adesea le iese elaborarea stărilor. Nu au încă destulă experiență, dezinvoltură și asta se decontează în minusurile de la nivelul relațiilor. Ambii au o delicată sensibilitate și multă disponibilitate umană. Au farmec și au și ceea ce se cheamă detentă scenică. Iar când, cu ajutorul lui Alexandru Berceanu, ajung să își adune tot sufletul într-o privire și să exprime întreaga complexitate a trăirilor personajelor într-o mângâiere, fie ea și una abia schițată, ajung la performanță. Ceea ce se întâmplă mai frecvent, mai consecvent, în fine, mai emoționant și mai real, mai puțin tehnic în a doua parte a spectacolului. Și cred că lucrurile vor evolua mult în bine când montarea se va roda și când cei doi interpreți vor beneficia ceva mai mult decât sa întâmplat în reprezentația văzută de mine de prezența publicului. Care trebuie să le devină aliat prin emoție.
Sigur e că atât cei doi interpreți cât și regizorul spectacol lui au avut un aliat de nădejde în semnatarul decorului, Doru Păcurar. Spectacolul beneficiază de o scenografie situată la limita exact cumpănită dintre realism și metaforă, comentând frumos nu doar ceea ce se spune, ci mai cu seamă sentimentele, spaimele, neîncrederea, lipsa de siguranță, traumele ce se află dincolo de vorbe.
