Îndată după ce într-o cronică publicată în revista Familia îmi vărsam năduful pe anartisticitatea patentată a unui pretins spectacol în care trupa „Iosif Vulcan” a Teatrului de Stat din Oradea se punea într-o ipostază deloc onorantă mutilând fără milă Chiriţa lui Alecsandri, dirijată fiind în respectiva operaţiune de diletantismul regiei lui Ion Sapdaru, o persoană cu „munci de răspundere” în ierarhia colectivului cu pricina nu a pierdut ocazia să mă mustre amical. Ideea era că „puteai şi tu să te abţii”, carevasăzică să nu scriu. Persoana în cauză admitea că spectacolul nu era tocmai reuşit, ba chiar deloc, dar, uite, sălile sunt pline, publicul se bucură, viaţa impresarilor e fără griji, încasările sunt substanţiale. Iar unii dintre cei ce contribuiau la sporirea respectivelor încasări erau şi ei de acord că montarea e incoerentă şi stupidă, că au râs gros auzind pe scenă aluzii nenumărate aluzii sexuale şi vorbe
Citeste tot pe
Revista Familia
