Epilog cu o premiera, un spectacol interzis, un mi de Gheorghe Truta sursa: rcp
Plecăm din Iaşi la prânz şi ajungem la Bălţi spre seară, cu singurul autobuz disponibil. De cale ferată nici vorbă, doar nu erau fraieri sovieticii –până mai ieri Stăpânii- să lege cu drum de fier două oraşe româneşti…Impresie de gol în mijlocul Lumii. Singurul sens posibil pare a fi o stradă pustie, pe care o şi luăm în piept româneşte. Suntem imediat răsplătiţi: strada „se varsă” într-un bulevard şi el pustiu dar, după bunul gust rusesc, larg cât o stepă. De la prima duzină de trecători pe care îi întrebăm despre Teatru primim acelaşi răspuns: câteva mormăieli intraductibile. În sfârşit, o bătrânică ne meta-lămureşte: „Ăştia nu grăiesc decât ruseşte, maică!” şi ne indică direcţia în care oricum ducea cvartalul.
Prima surpriză e Teatrul însuşi: o clădire imensă, situată chiar în centrul oraşului, pe trei sferturi ascunsă în spatele unor ziduri înalte, ca o cazemată, care par s-o protejeze(De cine? ne întrebăm noi, români naivi). Abia după câteva zile am putut pătrunde tâlcul acestei ascunderi: Teatrul Naţional era ferit de invazia Oraşului ca unic reprezentant al Imperiului care încă pulsează şi strânge în chingi răsuflările provinciei. Singura certitudine a acestor zile magice petrecute aici e tocmai acest Teatru, atunci încă unica insulă de românitate într-un ocean rusesc. Am umblat pe îndelete pe străzi, prin târg şi magazine fără să auzim un singur cuvânt românesc, fără să zărim un ziar sau o carte românească. Trăiam o mică dezamăgire: inspirat de o neroadă propagandă românească trecusem Prutul la o întâlnire cu Ştefan cel Mare, Eminescu sau, măcar, Alecsandri, dar nimerisem într-o stepă a lui Gogol.
Am ajuns chiar la finalul ultimei repetiţii a „Crângului albastru”. Regizorul Ion Cibotaru ne-a primit cu braţele deschise. „E o bucurie să simţi din nou o inimă românească!” ne-a mărturisit vizibil emoţionat. L-am întâlnit acum o jumătate de an la Festivalul Internaţional al Comediei de la Galaţi, unde Teatrul Naţional din Bălţi a prezentat un Golgoni, iar Teatrul Dramatic din Bacău piesa mea „Marea brambureală”. Şi cum am avut şansa ca piesa mea să aibă şi aici mare succes, ca singur autor în viaţă, într-o companie auctorială ultra-selectă (Ce ziceţi de Gogol, Goldoni, Caragiale, Alecsandri, Ionesco, F. Arrabal, Artur Kopit, Eduardo de Filippo, Pavel Kohout sau Paul Geraldie?) şi de teatre de primă mărime din Europa, Ion mi-a propus să-i dau o piesă pentru Teatrul Naţional din Bălţi. Unde, îmi spunea, dintre contemporani se mai jucase cu ceva timp în urmă, doar un Sorescu. Ion, un regizor încă tânăr dar dintre cei mai dotaţi şi cotaţi, la vreo patruzeci de ani a „pus” în Moldova, în România sau aiurea un număr de piese egal cu vârsta.
Pe dinăuntru, Teatrul e o bijuterie la dimensiuni de tanc rusesc. Sala mică, cochetă şi bine dotată, e cât sala mare a unui teatru, şi nu din ultimul târg!, din România, iar sala mare, de circa o mie de locuri, pare, prin dimensiuni, o peluză de stadion. Un mic triumf: „Crângul albastru” va fi jucat pe scena mare!
A doua zi, duminică, are loc aşa-zisa „prezentare la colectiv” care, în buna tradiţie moldovenească de adaptare exactă a cuvîntului la realitate, chiar asta şi este: premiera absoluă a piesei prezentată în faţa întregului colectiv, de la maşinist la directorul teatrului. După vizionare au loc discuţii: se disecă piesa, jocul actorilor, viziunea regizorală, lumini; cine doreşte îşi poate spune părerea despre orice element al spectacolului, se mai pot îmbunătăţi din mers amănunte artistice ori tehnice. Totul se notează într-un riguros proces-verbal şi decurge cu o seriozitate care în România ar isca zâmbete. Se dă cuvântul regizorului, autorului piesei, dacă tot se întâmplă să fie în viaţă, îşi spun părerea alţi regizori sau actori legaţi de spectacol doar prin apartenenţa „la colectiv”. Părerile nu sunt tranşante însă din cuvântările câtorva „artişti emeriţi” mi se pare că o oarecare tensiune pluteşte în aer. Îi şoptesc temerea mea lui Ion. „Pune-ţi pelerina, mâine va ploua sigur şi s-ar putea să fie şi furtună!” îmi spune, dar cu o ciudată seninătate.
Pentru că se cuvin câteva precizări. Suntem în mai 1996, când luna de miere dintre românii prin suflet din Ţara Moldovei şi oamenii Kremlinului era pe ducă. Trecuse vremea discursurilor patriotarde şi a îmbrăţişărilor din pieţe tapiţate cu tricolor, deja mugurii românofobiei făcuseră flori.Încă nu se descoperise dihotomia român-moldovean, dar ideea de Teatru Naţional în grai exclusiv românesc, başca numele poetului român pus pe frontispiciu stau ca un ghimpe valah înfipt în chiar inima Oraşului. Deja era lansată propunerea bilingvizării sau, şi mai tranşantă, a revenirii graiului rusesc exclusiv pe scena Naţionalului din Bălţi. Stindardul revizionismului rus era purtat de câţiva artişti emeriţi, culmea, cu nume dintre cele mai neaoş-româneşti!, care, după apusul Sovietelor, se vedeau lipsiţi de multe stipendii pe care le avuseseră din plin pe vremea când soarele răsărea de la Moscova. Aşa că n-a fost greu să pornească o delegaţie „spontană” la Ministerul Culturii din Chişinău ca să anunţe cum că „românii” iar şi-au dat în petic şi au pus o piesă „românească de tot” şi nu prea ortodoxă…În atari condiţii, chiar dacă în locul „Crângului albastru” s-ar fi pus „Punguţa cu doi bani” reacţiile ar fi fost cam aceleaşi, variind doar argumentaţia, eventual „vina” cocoşului de a fi cotcodăcit în gospodăria unui ţăran din Rădăuţi… Dar nu e mai puţin adevărat, şi cititorul se poate convinge după lectură, „Crângul albastru” e departe de a fi o piesă cuminte. Din contră, purta „in nuce” germenii unui scandal ideal, un prilej pe care stimabilii protestatari nu-l puteau rata…
A doua zi, cu un ceas înaintea premierei, apare o delegaţie de rang înalt de la Chişinău, în frunte cu minstrul adjunct al Culturii. Îmi amintesc de previziunile de vreme rea ale lui Ion…
Sala e pe trei sferturi plină ceea ce, ţinând cont că în Moldova la premiere toată lumea plăteşte şi că preţul unui bilet e un procent bun dintr-un salariu care de obicei întârzie cu o jumătate de an, e de la bine spre excelent. Câţiva zeci de spectatori beneficiază de căşti: piesa e tradusă şi în ruseşte, mi se explică. Spectacolul e un succes, se aplaudă minute bune, regizorul şi autorul sunt chemaţi pe scenă . Ţin un spici „la botu’ calului” în care, nici nu se putea o mai minunată „nucă în perete”, amintesc despre identitatea spirituală româno-moldovenească! Înalta delegaţie se strecoară pe sub aplauze şi se năpusteşte în biroul directorului. Şedinţă fulger: isterie. „O dai jos de pe afiş, de pe scenă…imediat!” spumegă ministrul ţintuindu-l pe director. Aproape că nu mai e nevoie de argumente. Se reţine vag, printre formulări repetate precum „românii ăştia”, „Da’ vă credeţi la Bucureşti?!” marea vină că în piesă „ar fi fost ucis Creatorul” ceea ce e, desigur, un „atentat la credinţa strămoşească. Regizorul îndrăzneşte să observe că, din contră, spectacolul se vrea o dovadă de iubire dumnezeiască, că despre altceva era vorba în piesă. „Adică…eu nu mai pot pricepe o piesă…sunt tâmpit?!” se uită ministrul în jur, aşteptând să fie contrazis. Însă în tăcerea împietrită din jur nu-l contrazice nimeni. „Aici e vorba despre Om, se aude vocea lui Ion. Despre complexele, refulările, laşităţile şi trădările lui. Biblia e de fapt cronica nemerniciei umane şi a exasperării divine în faţa micimii morale a celui creat. Istoria modernă nu începe cu marea crimă a uciderii fiului lui Dumnezeu? De atunci Creatorul e ucis în fiecare clipă prin ignoranţă, orgoliu şi nepăsare. Câte ceva din aceste lucruri spune piesa de faţă şi sunt bucuros c-am pus-o în scenă!” „Iar mie mi se pare necesar s-o interzic în numele credinţei strămoşeşti!” „Dacă puteţi interziceţi trei sferturi din Biblie şi toată Istoria universală!” se oţărăşte Ion la adăpostul, cum aveam să aflu mai târziu, slujbei la un teatru din Iaşi. „Şi apoi…eu am înţeles să facem aici teatru şi nu brigăzi artistice despre planul cincinal al lui Vasea. Mergeţi din când în când la Bucureşti sau la Craiova să vedeţi cum traversează actorii scena cu p…le în vânt şi nu se mai scandalizează nimeni. Dimpotrivă, încântă Europa!”
Când aude de Bucureşti ministrului nostru i se umflă rânza, sare ca ars direct în Volga neagră şi…ţuşti spre Chişinău. Rămânem în birou directorul, regizorul şi autorul. Eram cel puţin nedumerit. Ştiam că scrisesem o piesă incomodă, eu însumi avusesem şi încă mai am îndoieli şi multe insomnii din pricina „mesajului” piesei care, la un nivel intelectual precar sau chiar mediu, o ştiu prea bine, apare nu cum îl vede Ion, ci cum îl înţelege ministrul! Dar, la naiba, e ca un blestem, nu pot să scriu decât despre ceea ce mă obsedează! Or, obsesiile mele nu sunt deloc comode…Totuşi, la atâta obtuzitate nu mă aşteptasem…
Ion mă bate pe umăr. „Ce-i, bătrâne? zice cu aerul omului care tocmai primise o decoraţie. Nu te bucuri? Mare succes! Am făcut împreună un spectacol pe cinste!” „Încă un succes ca acesta şi dau faliment” îngaim, palid. „Te-au speriat mârtanii ăştia?! Fii serios! Din două duzini de piese pe care le-am pus pe scenrle Moldovei de vreo douăzeci de ani încoace- deci pe vremea Sovietelor dar şi mai încoace, în vremurile pe nedrept numite democratice- nu-mi amintesc să fi fost vreuna fără probleme. Ce s-a întâmplat în seara asta e un mezelic…Am avut spectacole care mi s-au despicat secvenţă cu secvenţă în biroul to’aşului…sau domnului…care, de cele mai multe ori, se numea ca noi doi, ion, gheorghe sau Vasile. Se răcnea în limba moldovenească- ca o paranteză, ruşii veritabili erau infinit mai domni şi mai deschişi- ca la puşcărie. Dar niciodată o piesă nu mi-a fost zvârlită de pe scenă!”
Fluieră vesel, în colţul gurii, melodia lait-motiv a spectacolului tocmai încheiat. În schimb directorul spumegă. „Auzi, să-mi interzică MIE piesa! Şi cine?! Unul care mai ieri ne strângea în birou la Chişinău, era pe atunci doar director de departament, şi ne ameninţa că dacă mai răzbate în vreun spectacol cea mai mică aluzie creştină bagă brişca-n noi şi pune pe rană votcă. Şi acum…cine e avocatul „credinţei strămoşeşti” ? Dânsul!” Mie: „Eu de cum am citit piesa am ştiut că e scrisă parcă expre pentru noi, moldovenii.” Nu-mi dă voie să tăgădui. „ Poate fără voie, dar nu scriem ce vrem noi, ci doar ce ne dictează Dumnezeu. Şi semn că e aşa, nu putea avea premiera decât aici, în Basarabia! Domnule, în Ţara Moldovei Dumnezeu e ucis, cum bine spunea Ion, zi de zi, de câteva sute de ani. E ucis o dată omeneşte, altă dată ruseşte şi de treizeci şi trei de ori moldoveneşte!”
A doua zi părăsesc oraşul Bălţi. Evident, trist. Singura alinare: totuşi spectacolul s-a jucat de două ori şi în buzunar am caseta video a premierei. Străbat câmpiile Basarabiei în maşina unui dramaturg local care pe tot drumul suduie „gunoiul rusesc”. „Dar pe cel moldovean?” zâmbeşte Ion de pe bancheta din spate: merge şi el la Iaşi unde, din agoniseala de-o viaţă, şi-a luat un apartament. Îmi mărturiseşte că în ciuda optimismului său aproape enervant, e mai curând dezamăgit, scârbit şi, mai ales, a obosit. E ca şi transferat la un teatru din Iaşi, piesa mea e ultima pe care a pus-o ca angajat al Teatrului din Bălţi. Îmi vorbeşte despre speranţele, acum definitiv pierdute, care şi le făcuse, ca orice intelectual moldovean cu suflet românesc după proclamarea Moldovei ca stat, dar şi despre percheziţiile nocturne kaghegiste din căminul studenţesc de la Moscova, în calitate de student român. „Atunci mai aveam speranţă…” zâmbeşte trist. Nu vreau să-l descurajez, dar îi spun că nici în România nu umblă câinii cu covrigi în coadă. Şi-n plus, e o ţară nebună… Ştie, dar a tânjit atâta după Ţară încât, încă, e în stare să-i ierte orice! „Dulce ca mierea e glonţul patriei!” declamă. Aşa încât, va închide ochii şi va trece Prutul! Aşa cum au făcut-o sau sunt pe cale s-o facă şi alţi prieteni basarabeni.
Peste o săptămână telefonez la Bălţi, cu gândul limpede să primesc cronica unui dezastru anunţat. Surpriză, îmi răspunde chiar Ion. „Nu se mai joacă piesa, nu-i aşa?” „Da’ ce-ţi veni, bătrâne?! se joacă şţi se va mai juca. Peste o săptămână pleacă în turneu dincolo de Nistru! I s-a făcut de plimbare, după cum vezi!” „Păi, ministrul zicea…” „Ce ministru, dom’le…tocmai a fost destituit. Să zicem că piesa ta i-a dat brânciul necesar…Acum…ori pentru că n-a fost în stare s-o interzică, ori, din contră, ca un reflex al ministrului plin, se zice om cu suflet românesc. Te-ai gândit…piesa următoare tot aici o pui? Ce păcat că nu ţi-o pot monta eu…de luni plec definitiv la Iaşi. Am venit doar să-mi iau ultimele lucruri. Pa!”
În toamnă, mă trezesc la Petroşani cu tânărul actor Boris Melinti, interpretul Băiatului din „Crângul albastru”. Şi el sătul de noroiul ruso-moldovenesc, preferă mucegaiul din Carpaţi. Îmi amintesc că-mi spusese încă de la Bălţi că…negreşit va trece Prutul. „L-am trecut!” exclamă plin de entuziasm. Din păcate, va trăi la Petroşani, în ţara pe care a jinduit-o, calvarul tuturor intelectualilor basarabeni: va înlocui sărăcia lucie basarabeană cu indolenţa cinică a „intelighenţiei” româneşti de azi. Însă Boris e călit în lupta cu cenzura moldovo-sovietică şi, în ciuda tuturor piedicilor, a unui director de teatru cărpănos, prost dar cu aere de primadonă, pare decis să izbândească. Se întoarce de câteva ori pe an la Bălţi unde încă are rude, prieteni, amintiri şi-o garsonieră pe care nu poate s-o vândă decât…pe degeaba. Mă arăt mirat de voioşia cu care îndură lungul drum de mai bine de trei zile. „Lung? se miră Boris. Noi, tinerii români din Basarabia eram îndeobşte trimişi la oaste la celălalt capăt al Imperiului. Eu am militărit la Novosibirsk, unde am ajuns cu trenul după o călătorie neîntreruptă de trei săptămâni. M-am întors peste doi ani- timp în care n-am avut, evident, nici o permisie- după alte trei săptămâni…Ca student a fost mai lesne: până la Moscova, trenul nu făcea mai mult de trei zile…”
Cred că basarabenii mei aveau dreptate: „Crângul albastru” nu putea fi jucat decât acolo, în tărâmul mereu pierdut şi doar uneori regăsit al Basarabiei, pentru că acolo Dumnezeu a fost şi continuă să fie ucis nu la capete de epoci, ci în fiecare veac, în fiecare an şi-n fiecare clipă, în cugete, în limbă, în suflete…
