Curaj la puterea a doua de Mircea Morariu sursa: Revista familia
Într-un spectacol realizat sub egida Teatrului pentru Copii şi Tineret Arcadia din Oradea, regizorul Bogdan Huşanu şi actorul Răzvan Vicoveanu înfăptuiesc nu doar o montare validă artisticeşte, ci şi ceea ce aş numi un act de curaj. Curajul mi se pare a fi chiar unul la puterea a doua. El vine mai întâi din opţiunea pentru textul dramaturgului orădean Mircea Popa-Papiu Cu flori în gară, un text evident datat. Publicată în urmă cu doar câţiva ani într-o antologie de autor, piesa a fost scrisă în anii ’70, fiind mai mult sau mai puţin circumscrisă ciclului tematic ce se chema pe acea vreme „Oameni ai zilelor noastre” ori „dramaturgiei de actualitate” a socialismului. Numai că dincolo de faptul că face referire la o „construcţie a epocii de aur” - în cazul în speţă Hidrocentrala de la Porţile de Fier, Cu flori în gară e povestea vieţii unui om oarecare care aparţinea „clasei muncitoare”, om pe nume Ion, căsătorit cu Maria, care a plecat îndată după căsătorie pe şantierul în cauză cu gândul de a munci şi de a face rost de bani spre a-şi putea asigura lui, soţiei şi copiilor ce vor veni o viaţă cât de cât omenească. Vrea omul nostru să îşi cumpere apartamentul în care acum stă probabil cu chirie, vrea să îşi cumpere
mobilă, frigider, televizor, maşină de spălat, etc. Şi mai vrea ca, odată întors acasă, să aibă copii, să îi trimită la şcoli care să le asigure acestora posibilitatea de a depăşi condiţia socială a părinţilor lor. Pe şantier se întâlneşte nu doar cu „mândria” clamată de a fi părtaş la construirea unui „proiect minunat”, parte a atâtor „programe minunate” care au marcat inflaţionist perioada, ci şi cu toate sacrificiile inerente unei vieţi deloc simple. Dunărea se lasă greu îmblânzită, nu vrea să ţină cont de „indicaţiile preţioase” din cuvântări la plenare şi congrese, pământul se surpă şi mai ia cu sine vieţi omeneşti, oamenii care „se iau la întrecere cu natura”, aşa cum glăsuia propaganda timpului, mai pierdeau competiţia, iar pierderile se socoteau în cadavre. Ion, ca şi alţi şi alţi oameni care asemenea lui au plecat pe şantier, e parte a unei colectivităţi, dar în realitate e cumplit de singur. Dacă poate să continue, de ajutor îi e doar gândul că acasă îl aşteaptă soţia căreia îi trimite regulat bani şi speranţa că odată şi odată tot va veni vremea să se întoarcă acasă. Acest „odată şi odată” a venit, numai că au venit şi decepţiile. Nu numai că nu e aşteptat „cu flori în gară”, dar ajuns acasă urmează o nouă aşteptare. Soţia îi e acasă, dar întârzie în chip suspect să îşi facă apariţia. În aşteptarea ei, Ion îşi rememorează viaţa. Sigur că e mândru de munca lui. Sigur că se bucură că le va putea spune copiilor că a luat parte la construirea hidrocentralei. Şi această siguranţă îl face să nu prea vrea să înţeleagă evidenţa - Maria îl înşeală, tocmai în camera de dincolo de uşa de unde îi cere să o mai aştepte. E temerar gestul lui Bogdan Huşanu de a se apropia de o astfel de partitură care vorbeşte despre „epoca de aur”. Sau şi despre „epoca de aur”. De fapt, regizorul se autosupune unui examen - acela de a face textul „mai prietenos”. Cuvântărilor „înflăcărate” ale „tovarăşului”, cântecelor de proslăvire ale „iepocii de aur” contrapuse unui comentariu „prins” pe unde scurte, comentariu ce se referă la romanul Incognito al lui Petru Dumitriu, acelaşi Petru Dumitriu care, după ce a scris Drum fără pulbere în care a proslăvit Canalul dejisto-stalinist, a rămas în Occident, criticând ce tocmai lăudase, regizorul le-a contrapus cu delicateţe şi sensibilitate exact ce e mai valid în textul lui Mircea Popa-Papiu - o poveste de viaţă. Lucru deloc simplu, dar care i-a reuşit lui Bogdan Huşanu.
În al doilea rând, curajul vine din decizia însăşi a regizorului tânăr de a credita un la fel de tânăr coleg actor - Răzvan Vicoveanu - cu capacitatea de a trece proba monologului. Nu e deloc simplu să fii singur în scenă aproape un ceas, să dispui de un decor şi de o recuzită minimale şi să spui un text. Plus că trebuie să faci toate acestea după ce vreun an şi jumătate, deşi ai fost angajat prin concurs în trupa „Iosif Vulcan” a Teatrului de Stat din Oradea, aceasta însemnând că trupa are nevoie de tine, ai cam fost ţinut pe tuşă şi ţi s-au încredinţat mai mult roluri de figuraţie. Răzvan Vicoveanu a vrut să probeze că poate mult mai mult. Şi - întradevăr - poate. Lucrul acesta se vede
mai cu seamă acolo unde personajul vorbeşte cu sine însuşi şi în momentele în care, copleşit de oboseală şi de frig, Ion adoarme. Era de aşteptat că cei care conduc Secţia română a Teatrului de Stat din Oradea să aibă minima curiozitate de a veni la spectacol. Din obligaţie profesională, dacă nu din colegialitate. De a vedea ce „poate” un tânăr angajat, dacă ei, din „înălţimea joasă” şi obtuză în care se cantonează în chip incalificabil nu s-au străduit să o afle din spectacolele produse de Secţia
pe care se fac că o conduc. Nu au făcut-o. Nu, de fapt, această absenţă era de aşteptat. Eu aştept ca vreun „factor responsabil” să îi trezească pe aceşti „responsabili iresponsabili” din somnul lor cel de moarte care a cam îngropat şi ceea ce a mai rămas viu din Trupa „Iosif Vulcan” a Teatrului de Stat din Oradea.
