editeaza

• Momente de inefabil de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  În jurul lui Victor Ioan Frunză s-au creat tot felul de legende. Sau, mă rog, mituri. Cum că omul e dificil, că orice colaborare cu el ar putea fi riscantă, că emite pretenţii exagerate, că le cere prea mult colaboratorilor, că împreună cu scenografa Adriana Grand secătuieşte bugetul oricărui Teatru în care montează. În vremea din urmă, relaţiile lui cu critica şi cu criticii nu sunt chiar dintre cele mai tandre- mie însumi mi s-a întâmplat de mai multe ori să am dezacorduri nu foarte agreabile cu acest tandem de autentici creatori – că există liste albe şi liste negre cu cine are voie şi cine nu să fie invitat la premiere. Dar chiar şi aceia dintre confraţi ce, asemenea mie, au figurat vreodată pe astfel de liste- dacă ele or fi existat cu adevărat şi nu sunt decât o simplă componentă a mitului – recunosc, atunci când privesc actul critic cu autentic profesionalism, că Victor Ioan Frunză este un regizor mare, iar Adriana Grand o
  Citeste tot pe Revista Familia
• Scaunele cu suflet de Cristina Modreanu sursa: Gândul
  Te surprinde de la bun inceput faptul ca esti invitat, la intrare, sa-ti iei un scaun simplu, de lemn si sa-l duci cu tine in spatiul de joc. Tu singur trebuie sa-l asezi, astfel incat sa vezi actorii, care se afla deja in scena.
  Te surprinde de la bun inceput faptul ca esti invitat, la intrare, sa-ti iei un scaun simplu, de lemn si sa-l duci cu tine in spatiul de joc. Tu singur trebuie sa-l asezi, astfel incat sa vezi actorii, care se afla deja in scena, iar spectacolul incepe deja cu acest gest simplu facut de fiecare spectator. Unii sunt timizi si isi duc scaunul intr-un colt, parca ferindu-se de cineva, altii se "infig" chiar in sufletul actorilor, si tuturor le bate inima mai tare fiindca au de facut o mica alegere, o decizie care ii transforma, intr-un fel, in personaje, si creeaza o punte invizibila intre ei si actori. Victor Ioan Frunza, care se afla in plina constructie a unui "proiect Eugen Ionescu", din care au mai facut parte spectacole memorabile precum Regele moare
  Citeste tot pe Gândul
• Spătare din cioturi de viaţă - Scaunele de Mihaela Michailov sursa: Suplimentul de cultură
  În orice casă există cel puţin două scaune. Scaunul ei şi scaunul lui. Mai există şi scaunele celor care vin şi pleacă. Cînd casa e goală, scaunele sprijină replici, amintiri şi mai ales dorinţe. Ce ar fi putut fi şi n-a fost sau ce a fost şi nu va mai fi.
  În spectacolul regizat de Victor Ioan Frunză, scaunele devin prezenţe subiective, celule care, puse cap la cap, alcătuiesc un organism parcelat ca un teren. Mobila capătă consistenţa personajelor ce se afundă în ea şi îi iau forma. În această concreteţe localizată în apariţia scaunelor personalizate stau inteligenţa şi cheia spectacolului. Scaunele nu mai sînt un concept abstract, un stereotip, nu mai sînt un plural nedefinit punctual. Ele sînt singularizate prin povestea personală pe care o duc şi devin asemenea unor clanţe care, apăsate, deschid culoarul istoriei personajelor. Sînt ca nişte coperţi vii în interiorul cărora pulsează multiplicarea lui "ceea ce a fost" şi proiecţia
  Citeste tot pe Suplimentul de cultură
• Admisi fara loc la "Scaunele" lui Ionescu de Cătălina George sursa: Cotidianul
  Daca publicul a fost multumit de "Scaunele" regizorului Victor Ioan Frunza,citeva zeci de iubitori de teatru au ramas in fata Nationalului fiindca in sala au fost prea putine scaune pentru spectatori.
  Spectacolul, venit de la Teatrul German din Timisoara, s-a jucat in doua reprezentatii. Inainte sa inceapa prima dintre ele, lume multa se inghesuia la intrarea Teatrului National. Majoritatea erau tineri si fara invitatii. In cele din urma, usa s-a deschis pentru 20 de persoane. Cei 20 s-au lovit de alt filtru, la intrarea in sala. Motivul - nu mai erau scaune.
  Organizatorii au alergat, au transpirat si au mai gasit citeva. N-a fost un siretlic de regie, dar momentul de improvizatie organizatorica s-a potrivit de minune cu piesa lui Ionescu.
  Actorii au tinut publicul in priza
  Ceea ce s-a intimplat pe scena i-a convins pe toti ca nu regizorul a vrut sa glumeasca cu spectatorii. Dimpotriva, el si-a luat foarte in serios spectacolul si, implicit, publicul. Dovada e chiar dozajul bine
  Citeste tot pe Cotidianul