In general, celebrarile astea, UNESCO sau nu, au mai toate in atmosfera asa de statut electrizanta de azi un aer de mare parastas, ca ala de sapte ani: rudele directe se straduiesc sa-l organizeze, chiar daca amintirea s-a sters si au ramas doar mitologiile si resentimentele, in schimb foarte vioi sint invitatii de strinsura, dornici sa-i mai vada lumea, teribil de dispusi din pricina asta sa-si exhibe falsele fidelitati sentimentale fata de mort si competenta exclusiva de tipul: „Si eu am dat mina cu tovarasul Lenin“. Ti-e (mi-e) si frica de ce prapastii or sa mai iasa si de data asta… Mai ales acum, in cazul Caragiale, fiindca el continua sa ramina un caz si dupa nouazeci de ani de la disparitia fizica. Opus cu o anume ciclicitate (a timpurilor interesante si aparent nevrotice) amicului sau de junete Eminescu, ba chiar cu teorii politico-estetice de tip „apolinic vs. dionisiac“, „chintesenta a spiritului national vs. cinism balcanic“ (a se citi strain=dusman),
Citeste tot pe
Observator Cultural
