O nemţoaică a montat la Nottara un spectacol format din două piese japoneze şi un Beckett. Uimitor e că ansamblul are coerenţă. Că funcţionează. În plus, are stricteţea dar şi poezia, fragilitatea unui haiku.
Stricteţea se vede în formă. La haiku e măsura fixă 5-7-5. La spectacolul lui Ulrike Döpfer e jocul minimalist, trăirile interiorizate, exprimate corporal şi prin şoaptă, nu prin urlet. E un lucru nou pentru spectatorii români, obişnuiţi cu teatralizarea excesivă, până la isterie a emoţiilor de pe scenă. Mă refer în special la prima piesă din cele trei, Vânt de toamnă, piesă japoneză Nô. E cea mai plină de imagini (şi exprimări) noi.
Raluca Gheorghiu, în rolul Hana (o fată îndrăgostită, suferindă, în aşteptarea reîntoarcerii iubitului), e de o gingăşie aproape de porţelan. Îţi vine s-o iei acasă şi s-o aşezi în vitrină. Ba mai mult, te convinge că e japoneză adevărată. Ajutată de muzica lui Iosif Herţea
Citeste tot pe
Agenda LiterNet