Pentru a vorbi pe limba copiilor, nu e suficient să cunoşti sensul cuvintelor şi gramatica, ci e necesar a te opri la prima şi adevărata menire a lor. Nu e ca în limbile Extremului Orient, unde sunetele pot reprezenta noţiuni diferite, în funcţie de intonaţie şi gestică, iar ideogramele, la rândul lor, pot avea multiple înţelesuri. Nu e ca în chineza din capul nostru de spectatori maturi, ce încercăm să adăugăm sensuri secunde tuturor cuvintelor auzite pe scenă. Copiii nu au această problemă. Fluturel este Fluturel, iar Ursulică – Ursulică, indiferent dacă au mai auzit până atunci de ei. De aceea, piesele pentru copii ar trebui concepute precum pictura zen, cu tuşe hotărâte, clare, din prima mişcare, fără ştersături sau adăugiri.
Chiar de la lectura cărţii lui Hans Christian Andersen, „Degeţica” pare o poveste schematică, neverosimilă şi oarecum previzibilă. Ne pare – nouă, adulţi adesea obosiţi, – căci parcursul epic al
Citeste tot pe
Yorick
