„Deseori neobservat“ ne vorbeşte despre desfigurarea fiinţei sub apăsarea uneia dintre cele mai mari nedreptăţi din istoria umanităţii. Tragedia este pusă în scenă atent şi mascată cu tandreţe de o meditaţie asupra vieţii.
Istvan Teglaş şi Cristian Gheorghe se joacă în întuneric. Când se aprinde lumina, fac schimb de suflete. Îşi părăsesc personajele, apoi se întorc în ele ca şi când ar îmbrăca o haină veche pe care o scutură de amintiri. Se plimbă cu paşi surzi pe coridorul timpului până dau de ciment – e peste tot, îi sufocă, e ca o extensie psihedelică a lor. În el se ascunde o istorie tristă. Atât de tristă, încât nu poate fi spusă de un singur om.
Nu e uşor să vorbeşti despre universul sumbru al oamenilor care şi-au petrecut clipe îngrozitoare din viaţă în lagărele de concentrare. Oricum ai face-o, rişti să deschizi o cutie a Pandorei din care ţâşnesc drame ce se vor uitate. Şi totuşi, Amalia Olaru se
Citeste tot pe
Ziarul Metropolis
