Chiar la jumătatea veacului al XIX-lea, când se întâmplau o mulţime de lucruri hotărâtoare pentru omenire, Flaubert publica „Madame Bovary”, un roman vital, o ficţiune care i-a revoltat sau, de fapt, i-a înspăimântat pe contemporani, pentru că, fără să-şi dea seama, au recunoscut în ea o realitate. Chelul îşi punea mâna în cap, cum s-ar spune, iar romancierul se alegea cu proces pentru atac la bunele moravuri.
Fără să fi fost „inventat” de Flaubert, bovarismul începea să fie văzut şi pus sub lupe de diverse feluri graţie doamnei Bovary. Bovarismul, acelaşi cel puţin în Europa de secol XIX-lea, era la el acasă în fiinţa umană şi nu numai în femeie, „ceară moale din care bărbatul a făcut întotdeauna ce-a vrut”, cum spunea Anton Pavlovici Cehov, doctorul care se apuca de scris literatură la ceva ani după apariţia romanului prozatorului francez. „Madame Bovary sunt eu” n-a spus numai Flaubert, ci va fi spus-o şi rusul genial
Citeste tot pe
Yorick