Ca o lacrimă uriașă de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
Din caietul-program al spectacolului cu piesa Mountainbikerii, scrisă de tânărul dramaturg austriac Volker Schmidt și prezentată în premieră pe țară de Teatrul German de Stat din Timișoara, în regia lui Radu Alexandru Nica, mi-a atras atenția un text semnat de scenograful Dragoș Buhagiar. L-am citit și recitit cu luare-aminte, dar și cu un oarecare sentiment de vinovăție. Vinovăție fiindcă nu știu cum se face că până la momentul respectiv nu am întrebat pe nimeni ce destinație a avut înainte sala de spectacole a Teatrului. Mi sa spus că ar fi fost o sală de bal. Cu luareaminte deoarece intervenția datorată lui Dragoș Buhagiar reflectă un extrem de pertinent punct de vedere profesional asupra virtuților și servituților spațiului teatral, asupra relației de complementaritate și de contrarietate ce se stabilește între ceea ce urmează să fie viitorul spectacol și datele arhitecturale ale sălii în care se va zămisli și se va juca acesta. De fapt, spune Dragoș Buhagiar, în textul în cauză, nu întotdeauna datele concrete ale unui anumite spațiu teatral se arată a fi tocmai prietenoase prin construcție. În cazul concret al sălii Teatrului German de Stat din Timișoara forma acesteia e una de tip dreptunghi, un dreptunghi caracterizat printr-o lungime oarecum exagerată și o lățime extrem de redusă, nu îndeajuns de confortabilă. Nu e vorba, de fapt, nici despre o sală italiană, nici despre una de tip studio, iar o atare realitate îl obligă pe scenograf la o reconsiderare a felului său de a lucra. Adică, ne dă să înțelegem Dragoș Buhagiar, scenograful adevărat, scenograful-artist nu are nicidecum dreptul să adopte o atitudine de tip agresiv față de un anume spațiu. Nu trebuie deloc să îl considere și să îl considere ostil, nu trebuie să îl înfrunte ca pe un dușman pe care orgoliul îl determină să îl supună. Sarcina lui constă în aceea de a găsi soluții prin care să îl îmblânzească grație unor metode de natură să nu îl transforme într-un spațiu furios.
Cum s-au petrecut lucrurile în cazul concret al spectacolului cu Mountainbikerii? Spectatorii sunt așezați pe trei laturi, segmentul cel mai consistent fiind plasat cu fața a ceea ce în mod normal ar fi scena. Față în față cu ei se află o seamă de elemente ce sugerează casa Annei, a lui Manfred și a fiicei lor, Lina, dar și cea în care locuiesc Franziska și fiul ei, Thomas. Tot acolo se vor petrece secvențele dintr-un magazin de haine, secvențe relevante pentru atitudinea amestecată, rebel-non-conformistă a Annei, dar și pentru relația alterată existentă între ea și fiica ei, Lina. Se delimitează astfel un spațiu de tip arenă, marcat de construcții ce le vor permite interpreților să își folosească bicicletele pentru a evidenția un prim sens, cel concret al titlului piesei. În arenă sunt dispuse o seamă de instalații ale căror funcții dar și semnificații ca și încărcături metaforice se vor dezvălui pe măsură ce spectacolul înaintează. Vedem un arbore pe ale cărui ramuri sunt aninate biciclete. Așa cum se întâmplă să le vezi după ce bicicliști imprudenți au fost accidentați și aruncați într-un copac de bolidul ce tocmai le-a luat viața. La antipozi, o roată de bicicletă pe care zărești ceva ce amintește de un trup uman pe punctul de a sări în gol. În centrul arenei se găsește un ansamblu ce va deveni pe rând masa de consultații utilizată
de medicul ginecolog Manfred, dar și cada în care se vor consuma scenele grotesc-anormale, de joc nefiresc și periculos dintre Anna și tânărul Thomas și în care, mai apoi, va ajunge corpul neînsuflețit al doctorului ce va fi fotografiat cu o satisfacție maladivă de ciudatul Thomas ce-și va confirma astfel porecla de fotograful de cadavre. La sfârșit, pe fundalul sonor al strigătului prelungit Linaaaa (admirabil și foarte adecvat sound-design-ul datorat lui Vlaicu Golcea) se vor arunca în neant Lina și Thomas, tineri marcați de un acut sentiment al dezorientării, al lipsei de sens, măcinați de sentimentul că își încurcă părinții, că reprezintă pentru ei o povară de care aceștia își amintesc doar din când în când cu o doză de remușcare, cu îngrijorare și doar la final, când lucrurile se dovedesc fără soluție, cu disperarea ce îi conduce pe unii la gesturi extreme. Se precizează astfel un al doilea sens, cel metaforic, sensul apăsător al semnificației titlului piesei. Personajele ei, adulții din piesă, sunt oameni care au aparent de toate - confortul material, recunoașterea socială, au și o familie- dar care trăiesc periculos, care se joacă cu propriile limite, care uită în decursul jocului că au și responsabilități, că goana aceasta pe înălțimile vieții le poate fi fatală lor și celor ce le sunt apropiați, apropiați ignorați în chip vinovat. Protagonniștii din Mountainbikerii sunt îmbătați de aerul tare al înălțimilor, al extremelor, al vieții consumate la limită. Mișcarea scenică imaginată de Florin Fieroiu contribuie la precizarea acestui sens de substanță nu doar al titlului, ci al întregii partituri. Se întâmplă în spectacolul cu Mountaibeikerii un fenomen relativ bizar. Dragoș Buhagiar nu elaborează nicidecum o scenografie masivă, copleșitoare, așa cum au fost de pildă cele din Toți fiii mei de la Teatrul Național din București ori din Viața binecuvântată a lui Bess de la Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu. Mountainbikerii nu aspiră deloc să fie un spectacol de scenografie, dar e dincolo de orice dubiu că decorul rezumă, concentrează fără cusur piesa, spectacolul, metamorfozeazându-se într-un film inedit al ambelor. Fiecare detaliu își precizează funcțiile, nimic nu e de prisos, nimic nu e inventat doar cu gândul de a lua ochii, ci numai și numai spre a servi piesa și spectacolul. Tot ansamblul se încheagă sub ochii noștri, la fel cum se încheagă, dobândește coerență textul lui Volker Schmidt, un text răscolitor, abraziv, ce abordează incisiv, cu duritate, fără anestezie problemele familiei, ale disoluției ei, ale aruncării în aer a raporturilor firești dintre soț și soție, dintre părinți și copii. O temă veche de când lumea dobânzi ște în scrierea lui Volker Schmidt importanți coeficienți de noutate, de originalitate. Piesa demarează aparent dezlânat, se înfățișează mai întâi ca o succesiune de flash- uri, identitățile personajelor și relațiile dintre ele sunt la început destul de dificil de urmărit. Dacă nu ai citit textul înainte, ai, în primele momente, mici dificultăți în a grupa personajele, în a înțelege cine cu cine e. Lucrurile se limpezesc pe parcurs, scriitorul descoperă și utilizează cu meșteșug elementele necesare în vederea coagulării elementelor relativ, dar numai înșelător disparate.
La fel se petrec faptele și în spectacol. E meritul regizorului Radu-Alexandru Nica de a fi descoperit soluțiile ordonatoare. De a fi evaluat corect labirinturile suflete ști ale personajelor, faptul că ele nu le îngăduie protagoniștilor nici o șansă de evadare, că felul lor de a fi a devenit plin de hățișuri și de capcane, de subterane și de turnuri devoratoare. Tânărul director de scenă lasă pentru moment de-o parte scrierile din zona expresionistă și din descendența acesteia de care s-a dovedit până acum puternic atașat și se apropie de un text ce ilustrează formele noi, surprinzătoare, șocante chiar ale realismului. O face cu știință a detaliului, cu artă, cu rafinament. Fiecare dintre cei șase actori – Ioana Iacob (Anna), Rareș Hontzu (Manfred), Daniela Török (Franziska), Radu Vulpe (Albert) Olga Török (Lina) și Horia Săvescu (Thomas) - elaborează personaje de o remarcabilă mobilitate și forță. Bestia ce se ascunde în spatele măștii (Ioana Iacob), îngrijorarea tardivă și vinovăția tragic asumată (Rareș Hontzu), fericirea personală căutată în disprețul fericirii semenilor și al consecințelor greu previzibile ale unei asemenea atitudini (Daniela Török), indiferența costisitoare a bărbatului mândru de virilitatea lui (Radu Vulpe), inocența înșelată (Olga Török), stranietatea maladivă scump decontată (Horia Săvescu, într-un rol parcă anume scris pentru el) sunt jucate sigur, precis, într-un amestec perfect dozat de duritate și fragilitate. În fosta sală de bal devenită sală de teatru, preț de o oră și jumătate s-a dansat un straniu dans al vieții trăită la extrem, un straniu dans al morții. În răstimpul căruia spectatorii văd născându-se ceva deopotrivă straniu și limpede ca o lacrimă uriașă.
Ce se întâmplã când ai tot ce ai visat de Aglika Stefanova-Oltean sursa: Revista Tribuna
Die Mountainbiker/Mountainbikerii – noua premieră a Teatrului German de Stat din Timișoara – cercetează un paradox al spațiului nostru geografic: “Ce se întâmplă când ai tot ce ai visat”. Acest obiectiv evident este formulat chiar de autorul Volker Schmidt în programul reprezentației. Este de ajuns ca să ne facă să urmărim cu interes subiectul și să așteptăm cu un soi de plăcere întunecată dovada melodramaticei legi conform căreia „Los ricos tambien lloran” (“și bogații plâng”). Ca un cercetător pasionat, de mulți ani, al teoriei melodramei, găsesc extrem de interesant că un dramaturg tânăr decide să folosească o structură relațională melodramatică. Toate personajele interacționează în complicate triunghiuri de iubire și patrulatere de prietenie; ele sunt prinse de providență într-o schemă perfectă a dependenței reciproce, fiecare dominându-l pe altul ori fiind obiect al dorinței aceluia, și nu există spațiu neutru de mișcare în afara acestei lumi închise, ca de laborator. Totuși, după ce folosește o schemă melodramatică, Schmidt articulează o sentință tragică despre societatea contemporană – un individ de succes nu este neapărat o persoană fericită sau echilibrată.
Ginecologul de succes Manfred (Rareș Hontzu) și soția sa Ana (Ioana Iacob), un designer de interioare și ea de succes, sunt la fel de imprevizibili și nestatornici ca un ins oarecare. Au devenit niște alegorii ale profesiilor lor, niște imagini ale prosperității și beneficiari ai tuturor atributelor unui anume statut social – mașini, case etc. –, dar au pierdut orice legătură cu natura lor umană și cu sinele. De aceea, ei au și niște neîmpliniri fundamentale, imateriale: o viață săracă în nevoi, visuri sau proiecte de viitor. Chiar și succesul poate fi plictisitor și monoton. Ana nu mai are nici un motiv să se trezească dimineața. Și atunci ce înseamnă succes și ce înseamnă eșec? Dacă Manfred și Ana sunt niște învingători în competiția vieții, care le este răsplata? și care e definiția unui învins?
“Textul este o apologie pentru lucrurile cu adevărat importante, un panegiric al lui a fi în opoziție cu a avea”, explică regizorul spectacolului, Radu-Alexandru Nica. El a edificat un experiment de laborator. Fiecare personaj este un element chimic pus în interacțiune cu alte cinci elemente. Ritmul reprezentației este alert, chiar fără respiro; la finalul unei secvențe actorii nu au timp să iasă și cad ca morți pe scenă, făcând astfel loc următoarei intrări. Ioana Iacob, Rareș Hontzu, Daniela Torok, Radu Vulpe, Olga Torok și Horia Săvescu urmăresc dinamica textului și structura sa episodică cu o precizie emoționantă. Cu viteza unei curse cicliste ni se prezintă complicatele relații dintre cele șase tulburate personaje. Autorul pretinde că eroii săi sunt indivizi de succes, care au tot ce-și pot imagina. De cealaltă parte, scenografia lui Dragoș Buhagiar e într-un fel opusă luxului și bunăstării la care ne-am aștepta. Urmând problematica de substanță a piesei, Buhagiar redă niște spații interioare, niște interioare vide spiritual, care au nevoie să fie recreate.
La intrarea în sala teatrului, vedem o scenă sugerând imagini ale unei băi vechi, ce necesită renovarea, două portaluri acoperite cu niște draperii murdare, două rampe de bicicletă. Scena nu redă un spațiu confortabil, ci unul rece, decadent și precar, unde totul e vechi, aproape distrus și care amenință să se prăbușească oricând. Totul e uzat, decolorat, lucrurile sunt aruncate haotic ici-colo. Nimic nu sugerează o casă prosperă sau un birou strălucitor și modern. Scena e descentrată, așa cum sunt și personajele. Totuși, e ușor identificabilă imaginea unui copac al vieții alegoric, ce are în loc de crengi roți de bicicletă. Ciclismul e de altfel singura libertate temporară din piesă (celebrul ginecolog e un pasionat mountainbiker la sfârșit de săptămână, ca alternativă la viața sa oficială). Prin acest halou Manfred are șansa să se sustragă experimentului – moare (sau mai degrabă alege să moară) într-un accident rutier. O explozie de laborator. Vedem în Die Mountainbiker/Mountainbikerii cariere în destructurare, o pierdută plăcere de viață, adulter, gelozie, teamă, disperare, ca în orice melodramă. Dar spre deosebire de melodramă, aici revenirea, echilibrul nu mai sunt de găsit. Rezultatul experimentului: o tragedie.
Concluzia: lumea are nevoie de noi definiții și valori.
