Comediile uluitoare, comediile tulburãtoare de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna
Comedii spumoase cu priză la public sau piese minimaliste, ingenios înscenate regizoral, au „consumat” timp de o săptămână spectatorii braşoveni în sălile Teatrului „Sică Alexandrescu”, la cea de-a 22-a ediţie a Festivalului de Dramaturgie Contemporană. Conform „pattern”-ului din ultimii ani, organizatorii au adus la Braşov montări cu texte contemporane sau extrem-contemporane, străine ori româneşti, de la comedii pure la parodii inspirate de „moda” de pe Broadway sau la texte mai sofisticate, puse însă în scenă cu un „schepsis” anume. Calibrul actorilor ori renumele regizorilor a fost un accent în plus care a atras la teatru mii de spectatori, nu doar din Braşov.
Aş putea spune că festivalul din acest an a grupat trei formule teatrale, fiecare cu nivele de valoare
diversă. Au fost, pe de o parte, comediile: Dineu cu proşti şi 39 de trepte. Au fost, apoi, alte producţii, pe texte cu o încărcătură simbolică aparte şi rezolvări regizorale de remarcat: Autostrada, Artă, Dumnezeul de a doua zi. În fine, a fost un spectacol lectură, Aniversarea, unul de gală, Sfârşit de partidă şi un altul pe care-l voi comenta separat, fiind o producţie clujeană, Ultimul mesaj al cosmonautului către femeia pe care a iubit-o cândva în fosta Uniune Sovietică, trei puneri în scenă cu profile distincte.
Cele două comedii „pure” pe care le-am văzut, ambele de cea mai decentă calitate artistică, au
demonstrat viabilitatea acestui gen de producţii, care ar trebui, cred, să figureze în repertoriul oricărui teatru din România. Faptul că ele lipsesc, ori sunt înlocuite de „surogate” cu valoare îndoielnică, la limita vulgarului, denotă o slăbiciune a politicii repertoriale, dar şi un anumit tip de snobism al comentatorilor, care nu le integrează în dezbaterile „serioase” dedicate teatrului autohton.
Dineu cu proşti de Francis Veber (regia Ion Caramitru, Teatrul Naţional din Bucureşti), a fost un
exemplu grăitor în ce priveşte „binefacerile” comediilor în programul unei instituţii. Textul se bazează pe o înlănţuire de aventuri ale unui bogat editor, care-şi consumă rafineriile gloriei sociale prin participarea la dineuri simandicoase, în care oaspeţii iau peste picior câte un „prost”, într-un concurs secret, de care victima, evident, n-are habar. Doar că, în cazul lui Pierre, eroul nostru, planul de victorie devine unul al înfrângerii. Doborât de o criză de sciatică, el va trebui să convieţuiască timp de câteva ore cu François, un banal finanţist de minister, părăsit de soţie şi pasionat de machetele din beţe de chibrit. „Prostul” ales pentru dineul iată ratat îi va ruina lui Pierre existenţa, prin boacănele pe care le face ingenuu şi din spirit amical, dovedindu-i cinicului editor că roata vieţii
se întoarce. Pierre va fi părăsit şi el de soţie, sătulă de pasiunile sale bizare, va avea de-a face cu o prietenă cam nebună, convinsă de împletirea karmei lor, se va împăca de nevoie cu un vechi prieten, căruia i-a furat iubita şi va stârni ameninţările unui revizor de la fisc, pregătit să-i purice averea. Înlănţuirea de peripeţii ale protagoniştilor e greu de rezumat în detaliu. E însă de remarcat fineţea şi limpezimea înscenării. Ca regizor, Caramitru a lăsat actorii să bricoleze relaţiile scenice, iar aceştia au făcut-o cu o savoare de neuitat. În decorul absolut „clasic”, de interior burghez, imaginat de Florilena Popescu Fărcăşanu, aceştia au construit o dinamică excelent susţinută a intrigii. Şerban Ionescu (Pierre) a oscilat între goma de protector al prostului şi căderea psihică dinspre final, copleşit de prea multele şocuri ale serii; Costina Ciuciulică (Christine, soţia lui) s-a ipostaziat foarte bine în femeia gata să-şi abandoneze consortul orbit deja de patima lui pentru „dineuri cu proşti”, Medeea Marinescu a întruchipat pitoresc personajul „nebunei” Marléne, crescătoare de câini şi
obsedată de zodii şi misticisme orientale; Dorin Andone (prietenul Leblanc) şi Alexandru Georgescu
(medicul Archambaud) au secondat corect, potenţându- le, întâmplările scenice. Un rol cu totul special a făcut Alexandru Bindea în Cheval, alunecosul revizor fiscal, cu onctuozităţi pline de subtext şi promisiuni ameninţătoare, mereu rigid, chiar mai prost decât colegul său François, „prostul lui Pierre”, interpretat formidabil de Horaţiu Mălăele. Celebrul actor a edificat un rol de top, imaginând un personaj cu vulnerabilităţi şi naivităţi, ridicol şi înduioşător totodată în inocenţa sa care îl face să gafeze mereu, „reparânduşi” apoi boacănele prin altele, mai mari, cu entuziasme „eroice” care duc la catastrofe. Un telefon dat de François distruge toată viaţa lui Pierre, tot echilibrul burghez al existenţei sale. Cu gaguri de cea mai bună calitate, redate scenic impecabil de întreaga echipă, Dineu cu proşti mi-a demonstrat, fără dubiu, cât de bună poate fi o comedie „curată şi cinstită” la
casa unui teatru din România. Un spectacol de divertisment care poate transforma în fani ai teatrului
adevărat chiar şi nişte spectatori „duminicali”.
.....................................................................................................................................................