editeaza

• 1
• 2
• 3
• 4
• 5

• Râsul eliberator de Doina Papp sursa: Adevărul
  Am revăzut „Dineu cu proşti” la cea de-a 100-a reprezentaţie. Biletele, vândute cu vreo trei luni în urmă, au fost insuficiente. Sala mare a Teatrului Naţional gemea de lume. Spectacolul, o vedetă a genului bulevardier, ocupă de peste trei ani locul întâi în top. Un fenomen! De studiat.
  Stim, este greu de crezut dar poti sa il incerci acum! Şi concluzii cărora dacă le-am da atenţie, am putea schimba ceva în mentalitatea noastră de persoane rigide. În fond şi Bergson a inventat teoria râsului împotriva acestei rigidităţi. El n-a mai apucat vremurile moderne, însă, ca să constate cum această înţepeneală şi încorsetare citadină îl stresează pe om, îi îmbolnăveşte inima pe care doar râsul o poate anestezia. Fie şi temporar, cum zicea şi filozoful. Fiindcă la o comedie bună intervine eliberarea. Cum comicul e şi o specie de gest social, energiile cumulate din sala de spectacol fac să crească acest efect eliberator. Ştim de la greci că
  Citeste tot pe Adevărul
• Dineu la Național de Mircea Morariu sursa: Teatrul azi
  Piesa intră în categoria textelor necesare pentru teatru. Şi nu doar necesare. Mai întâi pentru că îi fac instituţiei viaţa mai fără griji, căci publicul plătitor, dornic să vadă astfel de texte pe scenă, nu e nicidecum puţin numeros şi asigură o vreme îndelungată săli arhipline. (...) Foarte bine, aş zice fără cusur, conduce din punct de vedere regizoral spectacolul Ion Caramitru. El nu vrea să se pună pe sine în evidenţă, în schimb nu lasă nimic la voia întâmplării, urmăreşte cu succes evidenţierea insolitului, a umorului caracterelor şi al situaţiilor, vrea să potenţeze şi să maximizeze efectele răsturnărilor acestora din urmă. Formula de spectacol contează mult şi cu folos pe distribuţia sans défaut. Cred că nici cel mai cusurgiu critic nu ar putea avea ce să le reproşeze actorilor Costina Ciuciulică, Alexandru Georgescu, Horaţiu Mălăele, Dorin Andone, Medeea Marinescu sau Alexandru Bindea. Şi nici nu ar putea să nu îl
  Citeste tot pe Teatrul azi
• O iarnă geroasă cu spectacole fierbinţi de Magdalena Popa Buluc sursa: Cotidianul
  "Dineu cu proşti", o comedie cuceritoare
  Sâmbătă şi duminică, la ora 20.00, la Sala Mare a Teatrului Naţional, nu pierdeţi această spumoasă comedie alertă, vie, de Francis Veber, la care veţi râde cu lacrimi, în regia lui Ion Caramitru şi într-o distribuţie de clasă, cu Horaţiu Mălăele, Ion Caramitru, Medeea Marinescu, Alexandru Bindea, Costina Ciuciulică, Dorin Andone, Tomi Cristin, Alexandru Georgescu.
  Scrisă bine, cu replici care ţintesc precum floreta, piesa franţuzului Francis Veber amestecă toate ingredientele ca să ne ofere din plin râsul tămăduitor. Dincolo de situaţiile ce provoacă râsul, de dialogurile explozive şi de mişcările comice, piesei nu-i lipseşte consistenţa psihologică... Piesa e o construcţie care „merge ca unsă", gagul îşi regăseşte adevărata condiţie, apare exact în clipa în care-l aştepţi... Creaţiile lui Veber, în care cruzimea se împleteşte cu blândeţea, se bucură de un mare succes de public.
  Citeste tot pe Cotidianul
• Un festin cu grei! de Anca-Maria Pănoiu sursa: Agenda LiterNet
  Horaţiu Mălăele e François. François e artizan de poduri din beţe de chibrit, bărbat părăsit de nevastă şi prost cu spume. Actorul e ca o pastilă efervescentă zvârlită-n apă: aruncat pe scenă, sfârâie. Dacă după o gafă a lui François te aştepţi, din clipă-n clipă, să dea iar cu bâta-n baltă de mama focului, nu te înşeli. O s-o trântească mult, mult mai rău! Până când o să te doară pieptul de atâta râs. Însă pe fundul bălţii în care prostul loveşte, naiv şi sistematic totodată, cu bâta, se ascund profunzimi subtile, pe care bine-ar fi să nu le scapi din vedere. Nu că altminteri Dineul... n-ar fi delicios!
  Condeiul lui Francis Veber trebuie că nici n-a scârţâit pe hârtie când a scris Dineu cu proşti: a uns-o de-a dreptul! Pentru că a ieşit o piesă... aproape comestibilă de savuroasă ce e! Consistenţă dramatică. Vivacitate. Alertă. Naturaleţe. Gaguri explozive. Comic jucăuş ca o spirală, scânteietor ca un
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Am întîlnit şi români fericiţi. La Dineu cu proşti de Liviu Ornea sursa: Agenda LiterNet
  Dineu cu proşti este un model de comedie bulevardieră fără nici o pretenţie artistică, dar scrisă cu nerv, cu ştiinţa replicii şi a situaţiei, ofertantă pentru toate personajele (cu excepţia soţiei: rol atît de insipid, încît nici cea mai bună actriţă n-ar avea ce scoate din el). Aparent, e vorba despre prostie şi despre cinism, despre aroganţa intelectualului rafinat care îşi bate joc de cei mai puţin dotaţi, călcînd cu bocancii peste sensibilităţile şi naivităţile lor.
  Ideea sadică a lui Pierre de a-şi rîde, împreună cu amicii lui, în timpul unei cine aranjate, de François, un amărît de conţopist pasionat de machete din chibrituri, i se întoarce împotrivă: într-o singură seară face o criză de sciatică, soţia îl părăseşte şi face un accident de maşină, apoi îl lasă şi amanta, ba îi cade şi fiscul pe cap. Viaţa, aşadar, îl loveşte şi-l face să înţeleagă... etc. Plus că nătîngul mai zice şi lucruri de
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Râsul în marea societate a IQ-ului de Magdalena Popa Buluc sursa: Cotidianul
  Un public în delir la Sala Mare a Teatrului Naţional. Acesta a făcut o alegere excelentă când a inclus în repertoriul său piesa „Le Diner des cons" - „Dineu cu proşti", scrisă de actorul, dramaturgul şi scenaristul francez Francis Veber, căruia conaţionalii i-au atribuit titlul de „regele farsei".
  Filmul a turnat argint viu în piesele de teatru ale lui Francis Veber, molipsindu-se de la cascadele lor de ilaritate şi inteligenţă. Dacă James Bond ne-a cultivat gustul pentru urmăriri ca în filme, Francis Veber ne dezvoltă gustul pentru iuţeala spiritului, replica knock-out-ului, cuvântul care răstoarnă situaţii precum elefantul în magazinul de porţelanuri. Este o piesă care suie şi coboară în comicul de situaţii, precum vagonetele de la montagne-russe ori cabinele de la roata parcului de distracţii, doldora de hohote de râs, răsplătiţi de preaplinul talentului unor mari actori care sunt când pe culmile speranţei, când în adâncul
  Citeste tot pe Cotidianul
• Cronică - Dineu cu proşti de Anca Ioniță sursa: Timeout București
  Se pare că nu este o invenţie. La Paris se practica acest tip de distracţie, în care un grup de prieteni invită la un dineu prestabilit fiecare câte un prost, ales cu mare grijă.
  Seara se termină cu desemnarea unui câştigător: cel care se dovedeşte a fi cel mai prost dintre toţi concurenţii aliniaţi la start. Pentru dramaturgul şi scenaristul Francis Veber, unul dintre cei mai prolifici autori de comedii din Franţa, subiectul s-a transformat într-un mare succes internaţional. Filmul "Le Diner de cons" (1998), realizat după piesa scrisă în 1993, a înregistrat un succes de public nemaiîntâlnit (ceea ce a dus la realizarea unei variante americane, intitulată "The Dinner Game"). Pentru cinefili, Francis Veber este autorul, printre altele, a scenariului la filmele "Marele blond" (cu Pierre Richard) şi "Colivia cu nebune", acesta din urmă aducându-i şi o nominalizare la Oscar pentru Cel mai bun scenariu.
  Lui Horaţiu Mălăele, rolul lui François Pignon
  Citeste tot pe Timeout București
• C0medie la superlativ de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  Din motive obiective nu am putut viziona la premieră spectacolul. După o lună de la lansare, sala mare a Naționalului bucureștean era arhiplină. Are peste o mie de locuri ! La finalul reprezentației, spectatorii au aplaudat minute în șir. Unii strigau alături de “clasicul” – “Bravo !” , “Vă rugăm, mai jucați odată pentru noi !“, “Încă odată !“ , etc. Rar am întâlnit o asemenea manifestare de entuziasm din partea marelui public, stăpânul absolut al teatrului. Astfel de manifestări ale satisfacției spectatorilor nu reușesc să înregistreze nici măcar unele “șușe” cu pretenții artistice derulate, de pildă, la Palatul Național al Copiilor, comentate pe blog. Publicul teatrelor, sufocat de divertismentul tv. pueril, își dorește astăzi, altfel de comedii, sătul fiind de cele cu gaguri de mahala, de vulgaritate. Cei care invadează sălile de teatru sunt mai pretențioși față de actul artistic. Refuză așa zisa inovație fără
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• Comediile uluitoare, comediile tulburãtoare de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna
  Comedii spumoase cu priză la public sau piese minimaliste, ingenios înscenate regizoral, au „consumat” timp de o săptămână spectatorii braşoveni în sălile Teatrului „Sică Alexandrescu”, la cea de-a 22-a ediţie a Festivalului de Dramaturgie Contemporană. Conform „pattern”-ului din ultimii ani, organizatorii au adus la Braşov montări cu texte contemporane sau extrem-contemporane, străine ori româneşti, de la comedii pure la parodii inspirate de „moda” de pe Broadway sau la texte mai sofisticate, puse însă în scenă cu un „schepsis” anume. Calibrul actorilor ori renumele regizorilor a fost un accent în plus care a atras la teatru mii de spectatori, nu doar din Braşov.
  Aş putea spune că festivalul din acest an a grupat trei formule teatrale, fiecare cu nivele de valoare
  diversă. Au fost, pe de o parte, comediile: Dineu cu proşti şi 39 de trepte. Au fost, apoi, alte producţii, pe texte cu o încărcătură simbolică aparte şi rezolvări regizorale de remarcat: Autostrada, Artă, Dumnezeul de a doua zi. În fine, a fost un spectacol lectură, Aniversarea, unul de gală, Sfârşit de partidă şi un altul pe care-l voi comenta separat, fiind o producţie clujeană, Ultimul mesaj al cosmonautului către femeia pe care a iubit-o cândva în fosta Uniune Sovietică, trei puneri în scenă cu profile distincte.
  Cele două comedii „pure” pe care le-am văzut, ambele de cea mai decentă calitate artistică, au
  demonstrat viabilitatea acestui gen de producţii, care ar trebui, cred, să figureze în repertoriul oricărui teatru din România. Faptul că ele lipsesc, ori sunt înlocuite de „surogate” cu valoare îndoielnică, la limita vulgarului, denotă o slăbiciune a politicii repertoriale, dar şi un anumit tip de snobism al comentatorilor, care nu le integrează în dezbaterile „serioase” dedicate teatrului autohton.
  Dineu cu proşti de Francis Veber (regia Ion Caramitru, Teatrul Naţional din Bucureşti), a fost un
  exemplu grăitor în ce priveşte „binefacerile” comediilor în programul unei instituţii. Textul se bazează pe o înlănţuire de aventuri ale unui bogat editor, care-şi consumă rafineriile gloriei sociale prin participarea la dineuri simandicoase, în care oaspeţii iau peste picior câte un „prost”, într-un concurs secret, de care victima, evident, n-are habar. Doar că, în cazul lui Pierre, eroul nostru, planul de victorie devine unul al înfrângerii. Doborât de o criză de sciatică, el va trebui să convieţuiască timp de câteva ore cu François, un banal finanţist de minister, părăsit de soţie şi pasionat de machetele din beţe de chibrit. „Prostul” ales pentru dineul iată ratat îi va ruina lui Pierre existenţa, prin boacănele pe care le face ingenuu şi din spirit amical, dovedindu-i cinicului editor că roata vieţii
  se întoarce. Pierre va fi părăsit şi el de soţie, sătulă de pasiunile sale bizare, va avea de-a face cu o prietenă cam nebună, convinsă de împletirea karmei lor, se va împăca de nevoie cu un vechi prieten, căruia i-a furat iubita şi va stârni ameninţările unui revizor de la fisc, pregătit să-i purice averea. Înlănţuirea de peripeţii ale protagoniştilor e greu de rezumat în detaliu. E însă de remarcat fineţea şi limpezimea înscenării. Ca regizor, Caramitru a lăsat actorii să bricoleze relaţiile scenice, iar aceştia au făcut-o cu o savoare de neuitat. În decorul absolut „clasic”, de interior burghez, imaginat de Florilena Popescu Fărcăşanu, aceştia au construit o dinamică excelent susţinută a intrigii. Şerban Ionescu (Pierre) a oscilat între goma de protector al prostului şi căderea psihică dinspre final, copleşit de prea multele şocuri ale serii; Costina Ciuciulică (Christine, soţia lui) s-a ipostaziat foarte bine în femeia gata să-şi abandoneze consortul orbit deja de patima lui pentru „dineuri cu proşti”, Medeea Marinescu a întruchipat pitoresc personajul „nebunei” Marléne, crescătoare de câini şi
  obsedată de zodii şi misticisme orientale; Dorin Andone (prietenul Leblanc) şi Alexandru Georgescu
  (medicul Archambaud) au secondat corect, potenţându- le, întâmplările scenice. Un rol cu totul special a făcut Alexandru Bindea în Cheval, alunecosul revizor fiscal, cu onctuozităţi pline de subtext şi promisiuni ameninţătoare, mereu rigid, chiar mai prost decât colegul său François, „prostul lui Pierre”, interpretat formidabil de Horaţiu Mălăele. Celebrul actor a edificat un rol de top, imaginând un personaj cu vulnerabilităţi şi naivităţi, ridicol şi înduioşător totodată în inocenţa sa care îl face să gafeze mereu, „reparânduşi” apoi boacănele prin altele, mai mari, cu entuziasme „eroice” care duc la catastrofe. Un telefon dat de François distruge toată viaţa lui Pierre, tot echilibrul burghez al existenţei sale. Cu gaguri de cea mai bună calitate, redate scenic impecabil de întreaga echipă, Dineu cu proşti mi-a demonstrat, fără dubiu, cât de bună poate fi o comedie „curată şi cinstită” la
  casa unui teatru din România. Un spectacol de divertisment care poate transforma în fani ai teatrului
  adevărat chiar şi nişte spectatori „duminicali”.
  .....................................................................................................................................................
• Dineul lui Mălăele de Doina Papp sursa: Revista 22
  Ciufuţi şi cătrăniţi mai tot timpul din motive pe care nu doar necazurile româneşti ni le livrează, ci şi întregul mers al planetei cu impasul civilizaţiei cu tot, aproape că am uitat să mai râdem.
  Stenic şi reconfortant, reactiv sau profilactic, în vremurile lui bune, râsul însuşi a decăzut de unde îl înălţase filosoful Bergson în estetica sa şi s-a coborât la piciorul broaştei, unde cred unii că-i e locul. Cum şi teatrul, mândru că şi-a redescoperit vocaţia militantă, e din ce în ce mai încruntat, cu ochii pe realitatea asta neagră pe care o amuşinează cu voluptate, ne simţim parcă vinovaţi să recunoaştem că ne-am dori parcă uneori să mai şi râdem la teatru, eliberaţi de probleme şi întrebări existenţiale.
  Trebuie să fii sau fariseu, sau iremediabil posac, ca să nu recunoşti că, dacă nu strâmbi din nas apriori intrând la o comedie precum Dineu cu proşti, ieşi bine dispus şi pus pe fapte bune mai abitir decât dacă
  Citeste tot pe Revista 22
• Mălăele, sensibil în comedie psihologică de Maria Sârbu sursa: Jurnalul Național
  Ce este personajul François în piesa celebră "Dineu cu proşti" (Le dîner de cons) a lui Francis Veber: un naiv, un prostănac, un om lipsit de inteligenţă sau unul care simulează prostia fără voia sa. Desigur, ar trebui să i se pună eticheta în funcţie de cum este interpretat de un actor sau altul. Bunăoară, în filmul realizat de Veber după această piesă scrisă în 1993, cu titlul în română "La cină cu un gogoman" (în franceză tot "Le dîner de cons" s-a numit), care a rulat în întreaga lume şi a avut un succes nebun, regretatul actor francez Jacques Villeret l-a creat pe François mai degrabă ca pe o persoană care denotă naivitate.
  Succesul filmului lui Veber pe marele ecran, în care au jucat şi alţi actori de primă mărime din Hexagon, adorat şi de publicul din România, nu l-a speriat pe Ion Caramitru atunci când, în calitate de director al Teatrului Naţional din Bucureşti, a luat hotărârea de a pune în scenă această comedie,
  Citeste tot pe Jurnalul Național
• Lanțul de Răzvana Niță sursa: Port.ro
  Pierre Brochant face parte din lumea bună, boema intelectuală a oraşului. E editor de succes, are o soţie frumoasă şi cuminte, "furată" celui mai bun prieten, o casă superbă, aranjată cu gust, înnobilată cu stil. Plus o plăcere nevinovată, un obicei cinic, o modalitate sofisticată de a petrece miercuri seara cu amicii. Fiecare are obligaţia de a aduce la dineul comun câte un personaj, un prost, un împiedicat, un pe altă lume. Cu cât mai spectaculos şi mai definitiv idiot cu atât mai redutabilă victoria celui care l-a descoperit. Autoritatea celui care va prezenta şi va recomanda la cină prostul cel mai prost va creşte astfel în faţa prietenilor constituiţi într-un juriu zglobiu de hiene urbane. O altfel de distracţie, într-o lume marcată de plictis şi déj?-vu.
  Şi tocmai în seara în care Pierre Brochant miza pe o victorie sigură, se întâmplă accidentul, fatalitatea, neprevăzutul - o criză de sciatică îl obligă la repaos.
  Citeste tot pe Port.ro
• Dineu de pomină la TNB de Alina Boboc sursa: Blog Alina Boboc
  Ghici cine este prostul? Este jocul propus de curând de TNB în premiera Dineu cu proşti (Dîner de cons, în original) de Francis Veber, regizată de Ion Caramitru. Textul, într-o bună traducere a lui Tudor Ţepeneag, se transformă într-un spectacol cu replică vie şi ritm alert, menit să producă un râs debordant. Regizorul a ştiut ce alege: o piesă scrisă în 1993 şi transformată într-un film de succes în 1998, apreciat cu trei premii César şi văzut de milioane de spectatori.
  Prostia, ca temă de comedie, este veche de când lumea şi are priză la public, deşi, dacă ar fi să ne luăm după unii filozofi, nu ar trebui să râdem de prostie. În cazul de faţă, Veber amestecă în piesa lui prostia socratică şi prostia medicală şi tot scenariul se transformă într-un elogiu tragi-comic al acesteia, cu o poantă la final. Până unde merge prostia şi de unde începe inteligenţa nu se ştie niciodată cu precizie şi depinde de sistemul de referinţă.
  Citeste tot pe Blog Alina Boboc
• Dineu cu proști - Rutine scenice la Național de Cristina Modreanu sursa: Art Act Magazine
  La 1890 celebrul actor englez Henry Irving, deja recunoscut pentru cariera lui de actor-manager-regizor, un factotum al scenei britanice ce continua să se hrănească dintr-un capital de imagine strâns în decenii, scotea în lume o nouă premieră cu Don Quijote, în care juca și rolul principal. Deși deja celebrul Lyceum, cu care făcuse turnee peste tot în lume era teatrul său privat, iar felul în care îl conducea îi adusese importante câștiguri financiare, mai exista o latură a acestei activități luată în calcul de opinia publică: responsabilitatea artistică. Acesta a fost punctul în care un tânăr critic abia angajat de The Times l-a atacat vehement pe Irving scriind despre premiera cu Don Quijote, în care acesta, în căutare de succes comercial, apelase la tot felul de trucuri comice pentru a-i da chip eroului lui Cervantes. Bernard Shaw - acesta era numele criticului - considera că, deși a fost el însuși amuzat de găselnițele comice ale lui Irving,
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Vodevilul nu moare şi nu se transformă de Dana Ionescu sursa: Yorick
  Este o constatare pe care am făcut-o cu uşurinţă văzând „Dineu cu proşti”, spectacol recent al Naţionalului bucureştean, producţie de public, ce mizează pe nume de rezonanţă. Povestea e suverană, iar mijloacele prin care e spusă pe scenă, vechi de când lumea, nu contează pentru spectatorul dornic de o porţie de râs drept răsplată pentru efortul depus ca să facă rost de bilete.
  Producţia regizată de Ion Caramitru, directorul TNB, are toate datele unui spectacol pentru publicul larg: comedie vioaie, cu elemente de sitcom, construită exclusiv pe dialog, poveste haioasă, suficient de ofertantă, dar „cu morală”, ca odinioară, montare clasică, fără îndrăzneli sau inovaţii, actori experimentaţi, care nu au nevoie să facă vreun efort pentru a face o producţie agreabilă.
  N-o să vă rezum aici povestea, bineînţeles. Mă limitez la a dezvălui ideea principală: Pierre, directorul unei edituri franceze, are obiceiul de a participa la dinee
  Citeste tot pe Yorick