Râzând de aparențe și esențe de Mircea morariu sursa: Revista Familia
Pentru generațiile mai tinere, și mai ales pentru acei tineri - unii artiști, alții chiar comentatori ai fenomenului teatral- dezinteresați de trecut și de înaintași, numele regizorului Lucian Giurchescu nu mai spune foarte mare lucru. Plecat din țară la sfârșitul anilor 70- începutul anilor 80, revenit îndată după 1989, atât în calitate de regizor cât și în aceea de director al Teatrului de Comedie (funcție pe care a deținut-o, cu mult succes, înainte de a alege exilul), Lucian Giurchescu a avut puțin noroc în România post-revoluționară. Ca regizor, nu și-a mai regăsit cadența de odinioară, iar directoratul său dintre 1990 și 1994 a fost mai curând un eșec. Alta era trupa Teatrului de Comedie decât cea lăsată de Giurchescu înainte de a se stabili în Danemarca, altele aspirațiile ei, altele ambițiile ori orgoliile unora dintre foștii colegi, altul Giurchescu însuși. Pentru a pune capăt războiului civil din trupă, Lucian Giurchescu a trebuit să plece, însă războiul de guerillă ce a măcinat multă vreme Teatrul de Comedie nu s-a încheiat decât după ce la conducerea lui a venit actorul George Mihăiță. Pe lângă pacificare din instituție, lui George Mihăiță i se datorează și reconcilierea dintre Giurchescu și Teatrul de Comedie, loc unde regizorul revine din când în când, cu îndreptățirea celui ce a montat acolo Ionesco (Ucigaș fără simbrie și celebrul Rinocerii din 1964) și Brecht (Mutter Courage, Dispariția lui Galy Gay, Cercul de cretă caucazian), Cehov (Livada de vișini și Trei surori) și Dürrenmatt (Fizicienii), dar și Jean Anouilh (Cher Antoine), acel Anouilh autor industrios de comedii, condiție de care s-a amuzat dramaturgul însuși în ultima lui piesă, Egoistul, ce se joacă de ani buni la Teatrul Național din București, însă nu în regia lui Giurchescu. Pentru cea mai recentă revenire a sa la Comedie, Lucian Giurchescu a optat pentru o piesă a Yasminei Reza. Numele autoarei piesei Doamne... ce măcel! nu e necunoscut publicului românesc. Poate nu atât fiindcă UNITEXT i-a editat cu ani în urmă în volum câteva dintre scrierile cele mai semnificative, cât mai cu seamă fiindcă una dintre acestea - Artă - a fost montată, cel mai adesea cu succes, pe diverse scene românești, cel mai recent la Bulandra, în chiar această stagiune. Yasmina Reza e unicul autor de literatură dramatică din Franța care, în ultimii 40 de ani, a obținut premiul Tony și se numără printre puținii dramaturgi de azi din Hexagon ce au făcut carieră internațională (cf. Donald Morrison- Ce mai rămâne din cultura franceză?, Antoine Compagnon – Preocuparea pentru grandoare, Editura Art, Bucure ști, 2010) Lucian Giurchescu a tradus el însuși Doamne... ce măcel!, o piesă ce amintește și de Ionesco (Cântăreața cheală sau Ce nemaipomenită harababură), și de Edward Albee (Cui i-e frică de Virginia Woolf), confirmând cercetătorii care susțin că teatrul absurdului își are originea și în vodevil. Numai că Doamne... ce măcel! nu e o scriere deloc complicată, ci o comedie adevărată, la care se râde mult și bine, tocmai fiindcă Giurchescu a montat-o bine, așa cum a făcut mai demult cu Cher Antoine ori cu Plicul de Liviu Rebreanu. Regizorul a întocmit o foarte bună distribuție. Piesa are doar patru personaje (soții Houillé și soții Reille), iar toți cei patru actori din distribuție au parte de roluri principale. Așa că toți trebuie să fie excelenți dacă doresc ca spectacolul să fie bun. Și sunt excelenți, atenți la nuanțe și la cizelarea detaliilor. Giurchescu are încredere nu doar în piesa Yasminei Reza, ci și în ei și se dovedește că încrederea îi e perfect justificată. Tania Popa, Marius Drogeanu, Delia Nartea și Alexandru Conovaru trebuie să joace patru personaje de condiție mijlocie ce se vizitează spre a rezolva un conflict ivit între odraslele lor. Fiecare adult are ticuri, fiecare e convins că are dreptate și că trebuie să își arate ori să își păstreze superioritatea și respectabilitatea. Așa se și întâmplă, până la un punct piesa și spectacolul te țin în priză și te fac să râzi deoarece se bazează pe ingenioasa defilare a unor ființe intens preocupate de aparențe. Numai că, la un moment dat, cei patru cad în ispita și capcana alcoolului care dăunează grav nu doar sănătății, ci și respectabilității, așa că, pe neaș- teptate, îi vedem cu totul altfel, fără respectabilitatea jucată. De unde o altă serie de gaguri și de motive pentru noi de a râde de esențe.
Stop-cadrul din final ne încredințează că a doua zi cei patru vor reveni la normalul aparențelor, tot la fel cum și noi, spectatorii, vom pune râsul în cui și ne vom întoarce la tot mai puțin confortabila viață cotidiană și la normalul anormalității
“Cred în Dumnezeul măcelului” de Victoria Anghelescu sursa: Cotidianul
Sub titlul românesc “Doamne… ce măcel!”, Lucian Giurchescu a pus în scenă, la Teatrul de Comedie, piesa “Le Dieu du carnage” de Yasmina Reza.
Alexandru Conovaru, Tania Popa, Delia Nartea, Marius Drogeanu. Foto: Bogdan Amarfi
Sub masca unei intrigi de comedie bulevardieră, tânăra scriitoare franceză realizează o satiră la adresa clasei mijlocii şi a unora dintre comandamentele zilelor noastre: relaţiile şi declaraţiile “politically correct”. Întâlnirea dintre două cupluri de părinţi, avocatul Alain Reille şi Anette Reille, consilier în probleme de patrimoniu, pe de o parte, şi angrosistul Michel Houllié împreună cu pasionata de Africa Véronique Houllié, pe de altă parte, este prilejuită de bătaia, în recreaţie, a copiilor lor.
Într-un decor cu pretenţii de eleganţă, în care florile proaspăt cumpărate, cu o sumă ce trebuie neapărat anunţată, şi cărţile de artă şi de istoria civilizaţiei sunt menite să creeze cadrul
Citeste tot pe
Cotidianul