editeaza

• Domnul Swedenborg vrea să viseze, domnul Măniuţiu îi dedică un spectacol cât un poem de Marina Roman sursa: Yorick
  De ce am avut tot timpul senzaţia că regizorul visează – da, el însuşi – visele lui Swedenborg? Am visat, la rându-mi, fabuloase întâmpălări ştiinţifice, filosofice, mistice… Am participat la un spectacol care, printr-un parşiv efect de distanţare, se preface că îţi povesteşte despre viaţa şi opera lui Emanuel Swedenborg, dar, de fapt, te atrage – cu logica poeziei – în aventura cercetării de sine. Mihai Măniuţiu a scris un scenariu dramatic pe care l-a pus în scenă la Teatrul Naţional “Vasile Alecsandri” Iaşi cu o echipă fără cusur. Şi declară că Domnul Swedenborg vrea să viseze este teatru postdramatic. Aflat, aşa cum spune Patrice Pavis, la răscrucea dintre montare şi performance. Dar eu l-am citit ca pe un poem medieval cu acute corespondenţe în sensibilitatea cea mai (post)modernă.
  Şi nu pot să nu vorbesc despre Capitolul 15 – Cuiul, care mi-a amintit, aproape material, de Orbitor-ul lui Mircea Cărtărescu. Şi textul,
  Citeste tot pe Yorick
• FITO – Încă o experienţă reuşită de Doru Mares sursa: Yorick
  Bonus
  Dacă aş fi ştiut ce costum categorial de gata i se potriveşte spectacolului lui Mihai Măniuţiu, produs de Naţionalul ieşean, „Domnul Swedenborg vrea să viseze”, l-aş fi îmbrăcat urgent pentru a încheia odată acest jurnal de festival. Numai că nu ştiu. Şi mă bucur că nu ştiu. Ciudatul şi genialul personaj de secol XVIII care, cum se zicea despre Iorga, a scris într-o viaţă mai mult decât ar fi putut citi, şi a trăit, aş adăuga, mai mult decât ar fi putut trăi, îi oferă regizorului câmp liber pentru exerciţii exemplare încă şi mai libere. Ambiţia demonstraţiei lui Măniuţiu este una a obiectului artistic total, un musical (logică şi fantezistă viziunea sonoră a lui Şerban Ursachi) urmuzian cu şarje polemice, un poem scenic (nicicum un portret) într-o catedrală în care tubulatura orgii înseamnă retortele unui laborator alchimic printre care certitudinile/limpezirea poveştii existenţiale sunt în egală măsură ascunse şi
  Citeste tot pe Yorick
• Teatru postdramatic, dar şi cabaret de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Cu câteva luni în urmă, lui Mihai Măniuţiu îi apărea, în seria de autor ce îi este dedicată de editura clujeană bybliotek, volumul de „poeme şi prozopoeme” intitulat Până una-alta.
  Volum în care sunt reunite texte în a căror organicitate feeria imagistică se asociază celei lexicale, exprimabilul inexprimabilului, sărbătoarea luxuriantă a simţurilor supradilatate miasmelor fetide. O carte în care, adoptând instrumentele, mijloacele de investigare şi autoinvestigare ale poetului, regizorul, obsedat de multiplele alterităţi ale fiinţei umane şi, implicit, de propriile sale alterităţi, mai explorează o dată „blocul de penumbră/ în care locuieşte dublul/expulzat de toţi ceilalţi dubli ai mei” (ei, bine…). În respectivul volum figurează şi amintirile imaginare dar şi dialogurile la fel de imaginare pe care poetul le are despre ori pe care le-a întreţinut cu acest/acel Emanuel Swedenborg, conturat în propria-i minte de lectura Cărţii
  Citeste tot pe Adevărul