De ce am avut tot timpul senzaţia că regizorul visează – da, el însuşi – visele lui Swedenborg? Am visat, la rându-mi, fabuloase întâmpălări ştiinţifice, filosofice, mistice… Am participat la un spectacol care, printr-un parşiv efect de distanţare, se preface că îţi povesteşte despre viaţa şi opera lui Emanuel Swedenborg, dar, de fapt, te atrage – cu logica poeziei – în aventura cercetării de sine. Mihai Măniuţiu a scris un scenariu dramatic pe care l-a pus în scenă la Teatrul Naţional “Vasile Alecsandri” Iaşi cu o echipă fără cusur. Şi declară că Domnul Swedenborg vrea să viseze este teatru postdramatic. Aflat, aşa cum spune Patrice Pavis, la răscrucea dintre montare şi performance. Dar eu l-am citit ca pe un poem medieval cu acute corespondenţe în sensibilitatea cea mai (post)modernă.
Şi nu pot să nu vorbesc despre Capitolul 15 – Cuiul, care mi-a amintit, aproape material, de Orbitor-ul lui Mircea Cărtărescu. Şi textul,
Citeste tot pe
Yorick