Jean Giraudoux se dovedea extrem de sigur atunci când, în 1929, afirma că propune o a treizecişiopta versiune scenică a unuia dintre cele mai celebre mituri ale Antichităţii. În schimb, maghiaro-austriacul Ödōn von Horvath era considerabil mai prudent atunci când, în 1936, revenea la donjuanismul lui Tirso de Molino, ajuns la o culme a celebrităţii graţie penei lui Molière şi scria “Don Juan se întoarce de la război”.
Mitul şi-a continuat, după excepţionala piesă a lui Molière glorios drumul nu numai pe tărâmurile histrioniei, ci şi în spaţiul altor arte. De la muzică la cinematografie. De altminteri, nu mai departe decât în 1953, un alt mare scriitor de literatură dramatică- l-am numit pe Max Frisch- revenea cu har la mitul seducătorului şi cucerea Occidentul cu Don Juan sau dragostea pentru geometrie. O piesă la fel de fascinantă precum Don Juan se întoarce de la război. Păcat că nu prea îi tentează pe regizorii noştri.
Citeste tot pe
Adevărul
