Căderea măştilor, dezvăluirea oamenilor de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
Despre Sergi Belbel aflu că e considerat a fi cel mai important dramaturg catalan contemporan, comparat cu Almodovar pentru „ seriozitatea, fantezia şi umorul scrâşnit al artei sale”. După ploaie , scrisă în l993, tradusă de Delia Prodan, îşi află o remarcabilă transpunere scenică în spectacolul realizat la Teatrul „Sică Alexandrescu” din Braşov de regizorul Dan Vasile. Acesta, absolvent al Facultăţii de actorie de la Universitatea Hyperion, dar şi al celei de regie de la UNATC nu e tocmai un necunoscut. A fost nominalizat la premiul de debut al UNITER, a semnat regia unor spectacole la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi, la Naţionalul din Craiova, la Theatrum Mundi din Bucureşti. E totuşi pentru prima oară când am ocazia să văd o lucrare de-a sa şi pot să spun cu mâna pe inimă că am convingerea că Dan Vasile e un autentic director de scenă. Prin felul inteligent în care îşi construieşte spectacolul, prin actori şi pentru actori, prin modul cumpănit în care elaborează combinaţia dintre realism şi poezie, prin preocuparea de a realiza o transpunere scenică transparentă, prin relaţia activă pe care o instituie cu textul dramatic, prin felul în care îi sensibilizează mesajul, Dan Vasile se impune ca regizor. Spectacolul său, sobru, tensionat, lipsit de veleitarisme, de inventarea de suprateme inutile ori de „ coduri semantice” supraîncărcate, ca şi opţiunea în sine pentru piesă se constituie în argumente ce te îndeamnă să reînnoieşti pactul cu teatrul, căci montarea îţi reîntăreşte convingerea că această artă îţi poate oferi prilejuri de bucurie dar şi de meditaţie.
Sergi Belbel plasează acţiunea piesei sale în universul unei mari companii ce le interzice angajaţilor săi să fumeze. Drept pentru care fiecare o face pe ascuns, în complicitate binecunoscută, de altfel, cu ceilalţi salariaţi, undeva pe terasa instituţiei. În momentele în care se întâlnesc în acest spaţiu al libertăţii şi al non-conformismului, angajaţii firmei au un comportament cu adevărat omenesc, şi nu doar un mod de funcţionare. Nu sunt întrebuinţaţi numai asemenea unor dispozitive bine reglate, îşi lasă la o parte, pentru câteva minute, masca şi-şi dezvăluie umanitatea. Au necazuri şi bucurii, unii suferă de singurătate, alţii de invidie, un angajat plănuieşte să divorţeze, altul e pe punctul să-şi piardă soţia bolnavă de o maladie incurabilă. În locul în care se consumă această „plăcere interzisă” oamenii redevin oameni, cu bunele şi relele lor, încearcă nebănuite sentimente de solidaritate. Totul până în clipa în care o criză intempestivă izbeşte colectivul acesta robotizat ce funcţionează după reguli impuse şi nefireşti. O clipă ce înlocuieşte viaţa pe orizontală cu viaţa adevărată, proaspătă, purificată, asemenea naturii după o ploaie de vară. Salvarea e în noi, pare să ne spună dramaturgul spaniol, iar acest mesaj optimist e bine relevat de spectacol.
Cei nouă actori ce evoluează în reprezentaţie, cu toţii tineri, joacă atent, concentrat, cel mai adesea pun accentele potrivite pentru a sublinia alternanţa dintre firesc şi mască. Ştiu să joace deopotrivă falsitatea şi adevărul. Unele patetisme sunt totuşi sesizabile şi firesc ar fi să fie eliminate. Dar e dincolo de orice îndoială că Marius Cisar, Gabriel Costea, Gabriela Butuc, Mirela Borş, Carmen Moruz, Demis Muraru şi Relu Sireteanu aderă la formula de spectacol construit cu grijă pentru ritm, vitalitate şi ambient sonor propusă de Dan Vasile şi că se simt bine în spaţiul de joc imaginat de scenograful Doru Zanfir. Iar actriţele Bianca Zurovski şi Iulia Stănescu sunt îndreptăţite să primească menţiuni speciale
