Privita cu ochi de mestesugar, piesa lui Neil LaBute e si dialog, dar in esenta sa cred ca ramane mai ales un monolog. Monologul personajului principal (Alin Popovici) despre sine, despre faptele sale, despre puterea sa, despre neputintele sale, despre dreptatea sa, despre relatia sa cu fostele iubite, despre relatia sa cu trecutul, si , mai ales, despre relatia cu faima pe care a dobandit-o de curand.
O cearta continua a unei constiinte cu sine insasi, un monolog compact, masiv, pe care pentru a-l face mai lesne, mai comod de receptionat pentru spectatori dramaturgul a stiut sa-i dea aparente de dialog prin cvadruplarea constiintei chinuite a debutantului scriitor cu patru personaje-pretext, cu patru personaje-self service: prima iubita de la colegiu, acum casatorita si cu copiii; sora cea mica a celui mai bun prieten; o artista ratata, rebela, si sora ei geamana, ajunsa intre timp un medic bine platit.
Alin Popovici da, prin jocul sau, concretete zbaterii unui spirit constient ca a
Citeste tot pe
AltIasi
