Indiferent că este vorba despre scrierile lui Tudor Mușatescu, Mihail Sebastian, Alexandru Kirițescu sau Mircea Ștefănescu (și nu citez decât numele cele mai celebre), dramaturgia românească „prinde” și astăzi grozav la publicul de teatru.
Piesele lor sunt atât de bine scrise, cu o arhitectură aproape imbatabilă, cu replici savuroase, încât nu au nevoie de prestidigitații regizorale (ceea ce nu înseamnă defel că, pentru a prinde aripi, nu le-ar fi necesar un regizor, dimpotrivă), refuză categoric supra-interpretarea, resping dislocările de orice fel, îndeosebi actualizările primare. Aproape în orice teatru se știe că un spectacol cu Titanic Vals, cu Steaua fără nume, cu Gaițele sau cu Acolo, departe crește afluența de public plătitor, iar viața managerului devine dintr-odată mai fără griji.
Numai că, iată, mai intervine o clauză suplimentară. Și anume că un spectacol cu orice piesă din sus-numita categorie nu înseamnă un autentic
Citeste tot pe
Yorick
