editeaza

• Fotografie de familie cu copii rămaşi acasă de Doina Giurgiu sursa: Agenda LiterNet
  Fotografiile de familie conţin, printr-o definiţie dată mai degrabă de uzanţă, decât de multitudinea de realităţi, cel puţin două personaje: soţul şi soţia. Care, în aceeaşi accepţiune a termenului de pornire, devin părinţi, iar fotografia de familie se îmbogăţeşte cu copii. Imaginea poate varia, după cum îngăduie situaţia fotografică şi parcursul particular al fiecărei familii: poate conţine doar unul dintre părinţi sau poate adăuga bunici, mătuşi şi alte neamuri mai mult sau mai puţin nimerite în cadru. Fotografia de familie fixează astfel instantaneul punctului de echilibru în care se situează, la un moment dat, clasicul nucleu al societăţilor umane.
  Însă, nu rareori, fotografia de familie ne transferă în altă poveste, mai puţin clasică şi reconfortantă, dar care are tendinţa de a deveni exact ceea ce nu ar fi de dorit: banală, obişnuită, comună. E vorba despre fotografia din care lipsesc exact elementele de pornire,
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Prezentul abandonat şi viitorul ipotecat de Oana Stoica sursa: Dilema veche
  Copii – victime ale accidentelor casnice. Copii care renunţă la şcoală. Copii care ajung pe străzi. În 2013, în România există oficial peste 80.000 de copii cu părinţii plecaţi la muncă în străinătate (peste 3.000.000 de români lucrează peste hotare). Neoficial, se vehiculează cifre mult mai mari (peste 350.000 de copii). Unii dintre ei ajung subiecte de ştiri senzaţionale. Au ars în incendii, au fugit de-acasă, au fost agresaţi. Tot ei se regăsesc în studiile privind abandonul şcolar. Autorităţilor le-a luat mult timp să înţeleagă că e vorba de un fenomen care se propagă geometric, pe fondul adîncirii crizei economice, în ciuda diminuării iluziei cornului abundenţei occidentale (ca urmare a restricţiilor de muncă pe piaţa europeană şi a trendului antiimigranţi în Vest). A fost nevoie de şi mai mult timp pentru soluţionarea problemei din punct de vedere legal: un act normativ care să-i oblige pe părinţi să anunţe autoritatea
  Citeste tot pe Dilema veche
• Să vorbim despre documentar! de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  La o primă vedere, teatrul documentar e, foarte general, acea „specie“ a artelor spectacolului care folosește ca suport textual și situaţional materiale preexistente (de cele mai multe ori – și aproape exclusiv în România –, interviuri, dar și documente de arhivă, materiale de presă, dosare juridice etc.), concentrîndu-se asupra unor condiţii sociale și politice – iar aceste mize au, fundamental, prioritate asupra interpretării estetice a spectacolului propriu-zis. Altfel spus, „succesul“ teatrului documentar se judecă în termenii eficienţei socio-politice, nu (sau abia secundar) în termenii excelenţei în conformarea la normele estetice. Asta, cel puţin, e teoria. Practica, în schimb, lasă să se întrevadă, întîi de toate, că, departe de a fi „antiartistic“, teatrul documentar și-a „inventat“ propriile coduri, aparţinînd în același timp terenului „estetic“ (mai ales în organizarea dramaturgică a materialului de spectacol)
  Citeste tot pe Observator Cultural
• „Familia Offline” – spectacol de teatru educaţional de sursa: Criticatac
  “Familia Offline” este un spectacol de teatru educaţional care are ca temă centrală situaţia copiilor rămaşi singuri în țară sau în grija unui aparținător, în urma migraţiei părinţilor.
  Fenomenul migrației forței de muncă este în continuă creştere în România (aproape 3 milioane de români sunt plecaţi din ţară), şi are un impact negativ major asupra copiiilor ramaşi fie în grija rudelor sau prietenilor, fie în grija instituţiilor statului. Conform studiilor realizate în ultimii ani, în România există peste 350.000 de copii ai migraţiei.
  „Familia Offline”, prezentat pe scena Teatrului Foarte Mic (Bd. Carol 21, Sector 1) este spectacolul maturizării în absența părinților. Este spectacolul copiilor care se transformă în oameni mari, așteptând să fie din nou alături de mama și de tata. Maturizarea lor naște întrebări inocente, tandre și cinice, despre lumea în care trăim: Când suntem destul de mari ca să putem avea grijă
  Citeste tot pe Criticatac
• De-a mama de Răzvana Niță sursa: Port.ro
  Democraţia, libertatea de circulaţie şi deschiderea pieţei muncii ne-au adus în situaţia de a ne confrunta cu o problemă majoră: cum cresc copiii celor plecaţi la muncă în străinătate, în absenţa părinţilor lor? Ce fel de maturi vor deveni în condiţiile unei acute frustrări afective? Câţi dintre ei sunt sau vor fi victime ale unui teribil şi insidios sindrom al abandonului?
  O temă majoră, cu implicaţii puternice pe termen lung i-a adus împreună pe dramaturgul/scenaristul Mihaela Michailov, regizorul Radu Apostol şi nouă copii (Bianca Gheorghe, Denis Nadolu, Ionuţ Roşca, Mario Ştefan, Georgiana Moise, Roberta Parascan, Anca Negoiţă, Andreea Baraitan, Ana Maria Zaincovschi), elevi ai Şcolii generale nr. 55 din Bucureşti. Spectacolul rezultat în urma unei serii de ateliere de improvizaţe se numeşte „Offline” şi face parte din mai amplul proiect „Copiii migraţiei”.
  Patru minori sunt crescuţi de fratele lor mai mare, angajat al unei
  Citeste tot pe Port.ro
• Drama copiilor care cresc singuri: „Mamă, ne e dor de voi!“ de Medeea Stan sursa: Adevărul
  Nouă copii au urcat, sâmbătă şi duminică-seară, pe scena Teatrului Foarte Mic din Capitală şi au imaginat, potrivit textului Mihaelei Michailov, o situaţie frecventă în România: patru copii sunt lăsaţi în grija fratelui mai mare, deoarece părinţii pleacă la muncă în străinătate. Peripeţiile şi problemele prin care trec cei mici au fost dramatizate în spectacolul educativ „Familia Offline“, regizat de Radu Apostol.
  Scena care a deschis spectacolul a fost şi primul moment haios al serii. Tonto (Denis Nadolu, 10 ani), unul dintre copii, a folosit un polonic pentru a transmite în direct de la locul incendiului pe care l-a iscat fraţii săi. Copiii se jucaseră cu bricheta şi un cearceaf luase foc. Cu toate acestea, Tonto şi-a păstrat calmul, ca un adevărat transmiţător.
  Tragicul s-a întrepătruns cu comicul, însă, deoarece părinţii nu erau apropiaţi de copii, ci doar le trimiteau pachete din când în când. Când Crista, singura surioară,
  Citeste tot pe Adevărul